Oamenii cetății

Continuăm dialogul nostru cu dr. Dorel Săndesc, profesor universitar Anestezie Terapie Intensivă, şeful Clinicii ATI de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, directorul departamentului X – Chirurgie II – de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” Timişoara, vicepreşedintele Societăţii Române de ATI (al cărei preşedinte a fost timp de opt ani) şi preşedinte al Asociaţiei pentru Anestezie şi Terapie Intensivă „Aurel Mogoşanu” Timişoara.

- Ce a urmat după facultate?

- Am terminat facultatea, după care a urmat sistemul de stagiatură, cum era pe atunci, de trei ani. Am ales Deva, Spitalul Judeţean. Era o listă de spitale, judeţene în general. Deva era lângă casă. A fost o perioadă interesantă. Am fost prima serie, doctorii ne-au dat atenţie şi am reuşit să facem lucruri bune. Stăteam câte şase luni pe câte o secţie: chirurgie, interne, ginecologie. Am colaborat bine cu doctorii.

- Ce specialitate v-a atras mai mult?

- Nu am ales atunci ATI. Eram interesat în general de medicină. ATI era la început şi nu făcea parte din stagiatură, aşa că nu mi-a atras atenţia în mod deosebit. Dar îmi plăcea că veneam mai mult în contact cu medicina decât în facultate. Ţin minte că am insistat mult şi am lucrat, când eram la ginecologie, să asist naşteri. Am ajuns, stagiar fiind, să asist singur naşteri. Era mare lucru. Şeful secţiei de ginecologie, văzând că sunt interesat, mi-a zis la un moment dat: „Uite, este abatorul de pui la Şoimuş”; era o fabrică mare acolo, cu zeci de mii de pui, unde erau angajate foarte multe femei. Cum atunci era obligatoriu consultul periodic, care însemna şi prelevarea de lamă pentru examenul Papanicolau, foarte util pentru depistarea precoce a unui eventual cancer de col uterin, doctorul a spus că mă trimite pe mine să fac aceste consulturi ginecologice. M-a trimis cu o asistentă, cu o ambulanţă. Aveau cabinet cu masă ginecologică acolo şi am consultat sute de femei în două sau trei zile. A fost foarte interesant că mă trezeam că vin femeile cu halatele acelea albe, sigur pătate de sânge de la păsări, şi aveau sub halat câte un pui sau ficăţei de pui pentru mine. Era foame mare pe atunci, mai ales pentru noi, stagiarii. Aveam salarii foarte mici, condiţiile le ştim cât erau de grele în anii ’80. Eu nu înţelegeam de ce, pentru că era o acţiune obligatorie. Ziceau: „Domnu’ doctor, am înţeles că ne băgaţi ceva acolo, să rămânem gravide. Vă rog frumos pe mine să mă iertaţi, pentru că eu am doi copii acasă şi de abia îi cresc şi pe ăştia”. Vă daţi seama, obsesia aceea din perioada comunistă, şi anume că eram trimis acolo să le fertilizez. Pe de altă parte, tentaţia unui pui sigur că era foarte mare. Le-am răspuns cumva rabinic: „Staţi liniştite, că nu se va întâmpla nimic”. Nu ziceam nici da, nici nu. M-am întors fericit acasă, cu nu ştiu câte găini, şi pulpe, şi ficăţei. Am împărţit la tot blocul de stagiari. Stagiarii primiseră locuinţe într-un bloc de garsoniere destinat exclusiv lor. Era acolo un Turn al lui Babel, format din stagiari de toate profesiile, ingineri, jurişti, doctori, profesori şi aşa mai departe.
Perioada de stagiatură, cu experienţele ei, a fost interesantă şi utilă. Ne-a apropiat mai mult de ceea ce înseamnă realitatea, practica de a fi medic.
Apoi a urmat repartiţia la ţară. A fost un şoc pentru noi, deoarece se spunea că Elena Ceauşescu, care avea un „dinte” împotriva doctorilor, a decis să-i împrăştie puţin pe doctori, să nu-i lase în zonele lor. Aveam locuri disponibile în Moldova şi foarte puţine în nordul Ardealului, în Bistriţa Năsăud. Profesia medicală avea un nivel de respectabilitate, dincolo de aspectul financiar.

- Când v-aţi căsătorit?

- În 1985 am terminat facultatea, iar în 1986 m-am căsătorit. Soţia, Matilda, originară din Orăştie, este medic de boli infecţioase. Revenind la momentul repartiţiei, a fost şocant, pentru că aveam copil mic, bani nu aveam şi ne-am trezit că nu ştim unde vom merge. Aveam câteva comune din judeţul Bistriţa Năsăud, care nu ne spuneau mare lucru. Având note bune, ştiam că putem alege Bistriţa, să nu mergem în Moldova. În ziua aceea am plecat cu trenul, am ajuns noaptea şi am inspectat cele trei-patru comune unde puteam să alegem. Aşa am ajuns în Chiochiş, o comună care era împotriva criteriilor. Ce se spunea atunci? Să alegi o comună care nu era cooperativizată, că sunt oamenii bogaţi şi ai şi tu din ce trăi. În plus, să fie pe calea ferată, ca să ai cum să ajungi acolo. Eu am ales o comună care avea CAP şi care nu era pe calea ferată, ci la vreo 20-30 de kilometri de calea ferată de la Beclean. Aceasta pentru că, mergând acolo, m-am întâlnit cu un miliţian de la Ilva şi care mi-a spus: „Domnule doctor, dacă alegi să vii aici că e o comună bogată, nu uita că aici s-a scris romanul «Ion». Ăştia se omoară pentru pământ. Aruncă toporul pe fereastră şi acum, frate la frate, pentru un metru de pământ. Ăştia nu sunt generoşi. Nimeni nu o să vă primească, n-ai unde să stai. Ăia bogaţi nu o să vă primească în gazdă, pentru că nu vor să le aflaţi secretele, de ce sunt ei bogaţi. Ei vând, fac trafic cu miei, viţei. O să mergeţi la unul care vă primeşte, cu budă în fundul grădinii, şi va trebui să mergeţi cu toporul după dumneavoastră, că uneori vine ursul în grădină. Pe când în comuna Chiochiş, de unde sunt eu, sunt oameni mai sărăcuţi, dar oameni foarte respectuoşi. Şi s-a făcut un bloc pentru cadre, când s-a făcut CAP-ul, unde stă miliţianul, un profesor şi o să vă dea şi dumneavoastră un apartament”. Am luat decizia să o iau pentru că aveam baie în casă. Eram un cuplu tânăr şi pentru noi a contat foarte mult. Copilul a rămas la bunici, la socrii mei, nu l-am luat acolo. Era foarte greu, era iarnă. Am plecat plângând acolo, soţia a plâns, ea fiind de la oraş, crescută ca o floare în glastră. Pentru ea a fost un şoc teribil să ajungă acolo. Când am plecat, după un an, pentru că s-au organizat transferuri, şi am venit la Geoagiu, mai aproape de Orăştie, a plecat tot plângând, dar de părere de rău. A fost o experienţă extraordinară. Ne-am lipit de oamenii de acolo, ne-am dedicat total, ne făceam treaba, oamenii ne apreciau. Am simţit că putem fi doctori şi noi, cu adevărat pe picioarele noastre. Îmi aduc aminte că mergeam cu vizitiul, cu caii, pe teren. Am fost cu adevărat medic de ţară. Oamenii au fost atât de bucuroşi. Am creat puncte sanitare în fiecare sat, la case de gospodari. Ei ştiau că doctorul ajunge la 8 dimineaţa în satul cutare, în cutare loc. Erau trei văi, am consultat tot acolo. Oricând, chiar şi noaptea, oamenii ştiau că pot apela la noi. Ne-am integrat foarte bine şi ne-am simţit bine acolo. Nu prea aveam siguranţa actului medical. Ţin minte că îi vedeam pe teren şi nu ştiam exact cât şi cum să prescriu. Constatam că, de exemplu, suferă de ulcer la stomac. Neştiind exact reţeta, le dădeam mai degrabă placebo, care nu face nici bine, nici rău. Îi chemam a doua zi la dispensar, să îi văd. Noaptea citeam tratamentul exact al ulcerului gastroduodenal. La fel cu astmul, cu hipertensiunea. Am învăţat concret să tratez toate bolile la detaliu, ceea ce a fost un lucru deosebit.
Oamenii au apreciat foarte mult şi, într-adevăr, când am plecat de acolo am regretat. Ei au insistat să rămânem, că ne fac casă.
Am mers la Geoagiu, unde ne-a prins Revoluţia. În 1990 s-a organizat concursul de rezidenţiat pe ţară, secundariat se numea atunci. M-am hotărât să aleg ATI fiind medic la ţară, la Chiochiş, pentru că acolo făceam de toate şi îmi plăcea tot ce făceam. Făceam chirurgie, coseam plăgi, ginecologie, toxicologie, interne, pediatrie. Mi-am dat seama că e dureros să tai din toată această sferă numită medicină doar o felie îngustă, o specialitate. Gândul acesta m-a preocupat şi am realizat că, totuşi, există o specialitate care tratează cazuri din toate domeniile, în forma lor cea mai gravă şi care este anestezia, terapia intensivă. Am avut şi câteva cazuri de intoxicaţii grave, de exemplu, sau infarct, pe care, până a venit ambulanţa de la Bistriţa, care era la 70 de kilometri, eu le-am tratat în dispensar şi am scris tot ce am făcut. Mi s-a întâmplat că m-a sunat şefa de la ATI de la Bistriţa, să-mi spună: „Nu te cunosc, am vrut să te sun să te felicit. Niciodată nu am primit o intoxicaţie cu insecticide tratată atât de corect până când a venit ambulanţa. Omul acesta dacă scapă, scapă datorită ţie”. Am prins pasiunea pentru aceste cazuri grave, aceste provocări în care să ştii că realmente ai făcut ceva, ai contribuit sau chiar tu ai salvat viaţa unui om. Aşa m-am hotărât să aleg ATI. După ce am dat acel examen naţional, am început pregătirea aici, la Timişoara, alegând din mai multe centre. Am aflat că aici este un profesor foarte bun şi care este foarte deschis şi te lasă să lucrezi. Pentru că, din păcate, una dintre problemele medicinei româneşti este un stil de rezidenţiat în care de multe ori rezidentul nu este lăsat să se formeze, accesul lui la intervenţii este limitat şi el termină nematurizat, neformat. Sunt specialităţi, mai ales cele chirurgicale, unde se termină rezidenţiatul şi rezidentul nu a făcut decât foarte puţine intervenţii de unul singur sau secondat de un senior. Într-adevăr, această alegere a fost una foarte bună, pentru că profesorul Aurel Mogoşanu, care a devenit maestrul meu şi e ca un tată pentru mine, s-a comportat extraordinar. El a creat aici această specialitate, a pus piatra de temelie a ATI.

- Cu toate acestea, nu s-a bucurat de aprecierea pe care o merita.

- Aşa este. Uitaţi, Bucureştiul a făcut Cetăţeni de Onoare un număr foarte mare de medici, şefi de clinici, de secţii, în contextul luptei pandemice. Şi-au dat seama ce importanţă au avut medicii. La noi, în schimb, nimic...

- Până acum consideram că cei mai importanţi medici sunt chirurgii. Iată că, în această pandemie, ni s-a dovedit că un medic de boli infecţioase are tot atâta importanţă cât un mare chirurg.

- Când am ales ATI, mulţi dintre profesorii care ţineau la mine şi mă apreciau m-au sunat, pentru că ATI avea un statut destul de ingrat. Era, clar, cenuşăreasa în perioada iniţială a basmului. Am fost întrebat de ce am ales ATI, de ce nu am ales o specialitate din care să pot trăi decent. Aceasta era situaţia atunci, iar noi am preluat o ştafetă extraordinară de la maestrul nostru, el fiind pionierul ATI-ului din vestul ţării. Am zis că trebuie să facem ceva. Este adevărat că ne-am aruncat cu toată energia să ducem mai departe această ştafetă. Adică, în primul rând, să dezvoltăm specialitatea. Ea exista, dar condiţiile nu erau deloc bune pe secţiile ATI. Am început un program major, obsesiv aproape, şi din el am făcut proiectul vieţii noastre. Principalul obiectiv a fost să dezvoltăm secţia. Ulterior am îndrăznit să atacăm la nivel naţional dezvoltarea ATI.
Sigur, totul a pornit de la experienţa din străinătate. În acea perioadă de rezidenţiat, imediat după Revoluţie, mi-am dorit să merg să mă pregătesc dincolo. La început eram naiv. Apăreau afişate pe la Universitate posturi, burse, dar care se ştia cine le ia din momentul în care erau puse acolo. În aceste condiţii, am abordat direct străinii. Ei veneau atunci la noi, erau curioşi de România. M-am dus şi le-am spus că eu vreau să mă pregătesc. Aveam cheia, care era faptul că vorbesc engleză şi franceză şi au început să mă invite ei. Am fost cu diverse burse, în Anglia, Franţa, Olanda. Ulterior am prins acea bursă de stagiar străin, am dat nişte teste şi am obţinut dreptul de lucru. M-am înscris la o supraspecializare la Academia din Lyon. Am lucrat în Franţa ca anestezist, ceea ce, pentru acei ani, era o performanţă. Pe atunci nu aveai dreptul de a munci, iar primul lucru pe care ţi-l spuneau era să nu atingi pacienţii. Obţinând dreptul, am lucrat, am şi câştigat mai bine şi am acumulat o experienţă care m-a marcat şi cu care, venind înapoi, am făcut diferenţa. Pentru domnul profesor acest lucru şi faptul că am venit cu noutăţi de acolo a contat enorm. Ţin minte, când am venit, principalul lucru a fost să ne apucăm, cu colegii, să schimbăm secţia. Le-am spus să o facem ca la Lyon şi că trebuie să începem de mâine. Nu aveam bani, partide, influenţă, funcţii, nu aveam nimic. Ne-am hotărât să începem cu spălatul bolnavilor. Personalul era puţin, cu un nivel scăzut de cunoştinţe. Am luat ligheane, şampoane, perii şi pastă de dinţi pentru fiecare pacient, creme, maşini de tuns. I-am spălat complet, din cap până-n picioare. Aceste lucruri au creat în jur o reacţie foarte pozitivă, mai ales din partea membrilor familiilor celor internaţi. Spălam saloane, paturi, chiar şi toaletele. Au început să sprijine tot mai mult secţia. Am făcut o fundaţie, lucrurile au început să crească ca un bulgăre de zăpadă. S-au organizat concerte umanitare, cu Iris, Cargo.
Apoi am atacat autorităţile locale. I-am chemat aici, deşi nu îi ştiam şi nu aveam relaţii directe cu ei, şi le-am arătat ce am reuşit să facem. Le-am spus că dacă se vor implica, acest lucru va avea un impact pozitiv, ei fiind politicieni, iar dacă nu, vom spune aceasta. Le spuneam că e bine ca oamenii cu posibilităţi să meargă undeva la cel mai înalt nivel, dar dacă îi loveşte necazul cel mare, toţi vor ajunge aici, iar dacă aici nu sunt condiţii, nu vor avea şansa să ajungă în alt centru. E strategic ca acest cerc al supravieţuirii, urgenţa în prespital şi ATI în spital, să fie bine pus la punct. Aceasta a fost abordarea noastră, care s-a confirmat în timp. Pandemia cu atât mai mult a arătat că ATI-urile sunt arca lui Noe. Orice tip de dezastru ar fi, conflict armat, catastrofă naturală, atac terorist, război civil, acesta este capătul liniei şi am avut această senzaţie în acest an şi ceva de pandemie, în care oamenii se agăţau disperaţi şi nu mai găseau un loc pe arca lui Noe. Am făcut eforturi uriaşe ca să îi putem primi, să nu ajungem şi noi cum au ajuns alte ţări, unde pacienţii erau abandonaţi.
Este sugestiv să ştim cum s-a murit de COVID. În Belgia, de exemplu, 60% dintre decese de COVID s-au produs acasă sau în căminele de bătrâni, unde au fost pur şi simplu abandonaţi şi lăsaţi să moară. Nu erau duşi la spital. Aceasta constituie, de fapt, subiectul unui dosar deschis de Amnesty International împotriva Guvernului Belgiei, pentru probleme legate de drepturile omului. În Marea Britanie, la fel, un procent foarte mare, în Canada şi mai mare de 60%, în luna iunie a anului trecut oamenii erau lăsaţi să moară. La noi acest lucru nu s-a întâmplat. Bolnavii au fost aduşi la spital şi cei cu forme grave erau preluaţi la noi, la ATI, aceştia având o rată mare de moralitate. Aşa se explică paradoxul, că dacă ne uităm la mortalitatea în spital, în ATI, ea este un pic mai mare decât media europeană, dar mortalitatea globală prin COVID, raportată la numărul de cetăţeni, e mai mică în România decât în multe alte ţări. Acest lucru pentru că noi i-am primit în spital. Drept e, majoritatea celor în vârstă, cu comorbidităţi, au murit, dar au fost şi care au scăpat. Am avut oameni, chiar unele personalităţi, de 80 de ani, de 90 de ani, ca şi socri mei, de peste 80 de ani, care au supravieţuit. Gândiţi-vă că în alte ţări oameni din aceste categorii au fost lăsaţi acasă să moară.
Aşa cum e sistemul, subdotat, prin determinarea extraordinară a doctorilor şi a personalului s-a reuşit totuşi evitarea situaţiilor dramatice în care pacienţii să fie abandonaţi, ca în alte ţări, şi să se ajungă la o rată acceptabilă a mortalităţii, comparativ cu alte ţări. În condiţiile în care România are cel mai mic procent din PIB alocat sănătăţii de când suntem în UE şi cel mai mic număr de personal raportat la numărul de cetăţeni. Dacă am avea cea mai mare mortalitate de COVID din Europa, nimeni nu ar avea dreptul să se mire şi nici măcar să se revolte, în afară de noi. Acestea sunt condiţiile obiective. Din păcate, societatea românească, care a învăţat să reacţioneze pentru anumite subiecte, n-a considerat niciodată important subiectul sănătate. Nu am avut demonstraţii pentru faptul că cetăţeanul român primeşte cea mai mică sumă pentru sănătate dintre toţi cetăţenii europeni. Noi am fost lăsaţi să ne luptăm cu sistemul şi tot noi suntem cei acuzaţi. Noi am dus o luptă continuă. De ce au făcut totuşi faţă ATI-urile româneşti, de ce n-am abandonat pacienţi? Pentru că, până la pandemie, aşa cum spuneam, noi ne-am luptat continuu să modernizăm secţiile ATI.

- V-a prins oarecum pregătiţi...

- Cât de cât, am fost mai sus decât media sistemului sanitar românesc, lucru pe care lumea îl înţelege şi îl recunoaşte. Noi am făcut aici primele congrese destinate standardelor şi ghidurilor în domeniul ATI, care au atras multă lume din ţară şi străinătate. Din nou, iată rolul esenţial al motivaţiei interioare. Ne întoarcem la esenţa şi sursa unei cariere, de succes şi de fericire. Toate acestea nu le-am făcut că eram obligaţi – nu ne-a pus nimeni –, ba chiar ne-am luptat cu sistemul, cu conducerea spitalului. Chiar a trebuit să răspundem la nişte întrebări: avem o justificare pentru ceea ce făceam noi aici? Această pornire, această motivaţie interioară, e o sursă fantastică de energie. Am ajuns şi la nivelul societăţii, unde împreună cu câteva personalităţi majore ale specialităţii noastre am reuşit ceva, care reprezintă „secretul” succesului nostru. Noi am reuşit ca toţi cei care au condus Societatea Română de ATI, al cărei preşedinte am ajuns, să fim foarte uniţi. Ştafetele nu s-au smuls de la unul la altul, s-au predat, iar noi am lucrat împreună mai multe generaţii. Am dirijat, şi acesta este adevărul, energiile, inteligenţa acestui grup teribil într-o singură direcţie: în sus şi înainte! Pe când, din păcate, multe grupări din acestea sunt decimate de lupte interne şi astfel nu au energia să facă ceva. Cred că aceasta constituie un lucru esenţial. Toată lumea ştie asta, dar nu o face.
De exemplu, când am fost ales preşedintele Societăţii Române de ATI, după marele profesor Dan Tulbure şi marele profesor Şerban Marinescu, mulţi au spus că o să fie sânge pe culoarele ATI-ului românesc, că le-am luat funcţia bucureştenilor. Or, n-a fost deloc aşa, pentru că am discutat cu ei şi le-am spus că eu vreau să conducem colegial, pentru că eu nu văd conducerea mea, iar cealaltă a fost a lui Tulbure şi Marinescu, ci vreau s-o conduc cu cei care vor veni după mine. Şi acest lucru s-a întâmplat. După opt ani, în care am avut cele două mandate, conform statutului, în care am condus cu Şerban Bubenek, prietenul meu de la Bucureşti, acesta este preşedinte acum şi colaborăm foarte bine. Astfel, noi am făcut câteva reforme importante. N-a fost rezultatul viziunii niciunei conduceri politice; toate au fost făcute de noi, scrise de noi. A durat mult până am reuşit să-i convingem. Pentru că, vedeţi, se schimbă miniştrii sănătăţii cu o viteză incredibilă. Sunt mai mulţi miniştri decât ani. Când ajungi să-l convingi că acel proiect e bun, el e schimbat şi o iei de la zero. Această instabilitate este groaznică. Ceea ce pot să spun, după toată această experienţă, este că singura şansă a acestei ţări este ca toate conducerile să se bazeze pe profesionişti. Chiar în ţările în care clasa politică e mai stabilă şi serioasă, profesioniştii rămân sursa reală de proiecte bune, care pot face schimbarea în bine. Cu atât mai mult la noi, unde avem instabilitate record în Europa, mai ales în domeniul nostru, şi unde avem o scădere a calităţii politicienilor români.

- Domnule profesor, v-au ajutat, la începutul şi în timpul pandemiei, politicienii? Aţi simţit că s-au implicat şi au realizat că lucrurile sunt serioase?

- Sigur că toată lumea a fost speriată, chiar şi politicienii. În acest context, am dat sens dublu cuvântului „criză”, conform vocabularului chinezesc, în care, în idiomul lor, în gândirea lor profundă, există un singur cuvânt pentru criză şi oportunitate, pentru problemă şi soluţie. Nu există aceste două cuvinte, ci un singur cuvânt, care le include pe amândouă. Ei nu concep criza fără oportunitate, fără ieşire, fără soluţie. Exact pe acest principiu, în faţa acestei ameninţări, ne-am dat seama că ea este şi o oportunitate pentru ATI-ul românesc şi pentru întregul sistem sanitar. Noi am mers automat, atunci, cu toate proiectele pe care le aveam, le-am dezvoltat şi adaptat. Le-am spus: „Acum, acesta este pericolul cel mai mare. Trebuie să facem următoarele proiecte”. Într-adevăr, în contextul de tensiune, de stres şi de teamă am avut o deschidere mai mare. Era firesc, mai ales că le-am făcut temele. Noi am pus pe masa tuturor autorităţilor – Ministerul Sănătăţii, unitatea Băncii Mondiale, Ministerul Fondurilor Europene, Ministerul de Interne, premier, preşedenţie – proiecte de creştere a capacităţii de răspuns şi de adaptare la condiţiile de criză. Nu numai că le-am scris şi le-am pus pe masă, ci am asigurat consultanţă tehnică cu medicii noştri; peste 20 de medici au lucrat cu aceste agenţii şi ministere, ca să implementăm programele. Astfel s-a reuşit, într-un timp record, de exemplu, din aprilie – când a început criza – până în decembrie anul trecut, dublarea tuturor dotărilor existente în ATI-ul românesc. Dacă am avut 1.300 de ventilatoare, în decembrie am avut 2.600. În aprilie anul acesta, proiectele continuând, aveam undeva la 150% creştere a capacităţii de răspuns. Gândiţi-vă că în decembrie aveam 1.500 de pacienţi numai cu COVID în ATI, plus ceilalţi pacienţi, pe care nu i-am putut programa. Spre deosebire de alte secţii, la noi caracteristica este tocmai aceasta: în plină criză, când presiunea era pe noi, n-am putut să amânăm accidentele vasculare, cerebrale, marile traumatisme, marile arsuri. Într-adevăr, am transformat această criză şi într-o oportunitate. Desigur, sunt multe altele pe care le avem pe mesele autorităţilor şi cărora ar trebui doar să le dea drumul. E păcat, pentru că atâtea reforme avem. Se schimbă ministrul, schimbăm şi noi numele noului ministru în adrese. Am trimis acum, din nou, memoriile noastre, cele nerezolvate, foarte multe, şi la primul memoriu am uitat să ştergem numele fostului ministru, Vlad Voiculescu. O secretară de acolo s-a arătat aproape revoltată, ne-a spus că s-a schimbat ministrul de o lună şi jumătate. I-am spus: „Doamnă, uitaţi care e treaba: noi de ani de zile le tot punem şi tot schimbăm numele miniştrilor”. Noi suntem în continuare conectaţi şi suntem o sursă de soluţii, pentru că ştim bine despre ce vorbim. Sperăm să reuşim cât mai multe.
Acum sunt îngrijorat. Dacă în primul an, 2020, frica şi stresul au fost mari şi chiar am reuşit să implementăm foarte mult, acum, în 2021, apare o relaxare şi implicit senzaţia că şi acest domeniu nu mai devine de atât de mare interes. De fapt, acum e momentul să fabricăm lecţiile pe care ni le-a transmis această încercare majoră. Spuneam, într-o conferinţă legată de încercarea COVID, pe care am numit-o „ATI – Terapia intensivă, arca lui Noe pe timp de dezastre”, că este evident că dezastrele însoţesc umanitatea, de la naşterea ei, de la potopul lui Noe, şi până în zilele noastre. Ba mai mult, societatea modernă nu numai că nu a reuşit să le evite, ci a adăugat unele „producţie proprie”: pericolul nuclear, poluarea globală şi aşa mai departe. Lecţia principală este că nu putem scăpa şi nimeni nu scapă. Iată, nici o generaţie nu a scăpat de o formă sau alta de dezastru. El va veni. Trebuie să fim pregătiţi pentru acest partener al evoluţiei noastre. Sistemul sanitar s-a dovedit, şi în ţările dezvoltate, nepregătit suficient. Această regulă trebuie să o concretizăm prin nişte măsuri. Acum e mai bine şi ignorăm. Nu! Acum avem un interval liber în care noi să ne pregătim. Asta ar trebui să facem. Singura dovadă a faptului că politicienii, clasa politică, administraţia au înţeles această regulă este schimbarea radicală a statutului sistemului sanitar din România. Ea se poate reduce, simplu, la o cifră. Am propus o sintagmă şi un logo, un motto pentru care merită să luptăm: „Sănătatea nouă”, cu litere şi cu cifre. Adică, 9 – un nou sistem sanitar, o sănătate pentru noi, oamenii şi 9.9 – care înseamnă valoarea medie a procentului din PIB alocat sănătăţii în Europa, în condiţiile în care noi suntem pe ultimul loc, cu aproximativ 5%. Iată un obiectiv pe care sper ca şi societatea românească, societatea civilă să-l îmbrăţişeze şi pentru care să luptăm împreună, pentru a-i determina pe politicieni să-l respecte. Diferenţa este uriaşă. Nu poţi să te lauzi că am făcut cutare şi cutare, când tu rămâi în continuare pe ultimul loc. Pericolul este, şi el, uriaş, pentru că toate celelalte ţări au învăţat această lecţie şi vor investi în sănătate mai mult decât au făcut-o până acum. Or noi, care suntem pe ultimul loc, riscăm să ne depărtăm şi mai mult de grupul ţărilor normale şi decalajul să crească. Acum trebuie să investim mai mult decât o fac ele, pentru a reuşi să ne apropiem. Riscul este foarte mare şi nu vedem nici un fel de atitudine strategică adaptată la aceasta. Inclusiv în PNRR, în programele de fonduri europene, dacă tu ca stat nu reuşeşti să aloci un procent decât de jumătate din media europeană, nu e normal ca procentul alocat sănătăţii să fie mai mare? În proiectele europene de până acum sănătatea are un procent modest. Logic ar fi ca fondurile europene, PNRR să acorde un procent mult mai mare sănătăţii decât avem acum la nivel naţional.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ