Ada Hausvater s-a născut și a copilărit în București. Este absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, secția Regie de teatru. În anul 2005, Ada Hausvater câștigă concursul pentru postul de manager al „Naționalului” timișorean „Mihai Eminescu”, în prezent, aflându-se la cel de-al doilea mandat în această calitate.
„Tigrul” de Murray Schisgall a fost primul spectacol pe care l-a regizat, în 1996. De atunci și până în prezent, a montat peste 20 spectacole. Ca manager al Naționalului, a oferit Timișoarei două noi săli de spectacole: Sala 2 (250 de locuri) și Studio „Uțu Strugari” (50 de locuri). A recuperat, pentru teatru, două clădiri istorice, ajunse într-o stare avansată de degradare: fostul manej imperial (Sala 2) și sinagoga desacralizată din cartierul Fabric (viitoarea Sală Fabric, care va funcționa ca sală de spectacole, dar și ca bază de cercetare pentru un alt proiect al Teatrului Național, Centrul European de Antropologie Multiculturală a Spectacolului).
Tot ca parte a acestor două mandate, Ada Hausvater a inclus Teatrul Național, precum și Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (FEST – FDR) în circuitul cultural european, prin afilierea la rețele teatrale europene (Atelier Européen de la Traduction, European Theatre Convention, European Festival Association, organizarea întâlnirii europene a rețelei „The Fence” și altele).
Doctor în teatru, senator de onoare al Universității de Vest din Timișoara, Adei Husvater îi este conferit în anul 2012 titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, merit acordat de Ministerul Culturii și Comunicației din Franța.
Imaginația și responsabilitatea, gemeni ai artei
- Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria dumneavoastră?
- Cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele sunt cele care, într-un fel sau altul, au legătură cu faptul că am ajuns să fac teatru. Este vorba despre imaginație și despre enorm de multă bunăvoință. Am norocul să provin dintr-o familie minunată. Părinții mei sunt niște oameni speciali. Mama ne-a ajutat mereu, pe mine și pe formidabilul meu frate, Cristian, să ne dezvoltăm imaginația: nimic nu era ceea ce părea, în spatele fiecărui lucru se afla ceva, un sens ascuns, o poveste care ne aștepta s-o descoperim. În fiecare vară mergeam la Bușteni.Vorbeam cu „zânele” din valea Cerbului. Învățam să avem grijă – de orice, de animale, de plante, de cei din jur – și am descoperit destul de repede că lucrurile chiar se pot schimba în bine dacă te implici. Că de tine depinde să schimbi realitatea. De atunci am rămas cu convingerea că, având imaginație și disponibilitatea de a lucra, de a fi activ, îți poți îndeplini visele.
- V-a mai influențat și altcineva în această direcție?
- Da. Profesoara mea de matematică, doamna Cecilia Mauna, ne-a dezvoltat un tip de algoritm prin care reușeam să rezolvăm problemele într-un mod imaginar.
- Care a fost reacția părinților în momentul în care au aflat că doriți să faceți regie?
- Toată lumea a fost de părere că sunt complet inconștientă. Șansa de a intra la regie era destul de mică. Făcusem cursuri de actorie din clasa a VI-a. Mama ar fi vrut să fac dreptul, tata se aștepta să aleg matematica. Au încercat să găsească argumente. Deși mă pricepeam și la celelalte două domenii, nu am renunțat la visul meu. În final, au fost de acord cu decizia mea.
A fi regizor este o „meserie de har”
- Erați convinsă că veți reuși să vă împliniți visul?
- Mi-am spus: „Dacă nu intru din prima, a doua oară nu mai dau examen la regie”. Nu poți încerca de o mie de ori. A fi regizor este o meserie aparte. Cred în continuare că meseria noastră este una de har și trebuie să fii conștient de acest lucru. Așa că am fost foarte fericită că am reușit.
- Care a fost primul spectacol regizat?
- Primul examen cu public a fost „Tigrul”, de Murray Schisgall, la Teatrul „Odeon”, din București. După aceea am mai lucrat la teatrul „Odeon”, ca regizor profesionist, dar și în alte teatre din România.
- Ați depășit etapa emoțiilor?
- Am emoții enorme la fiecare spectacol. Cea mai importantă este etapa de lucru la finalul căreia reușesc să „văd” spectacolul. De abia când ajung acolo, pot fi sigură că și spectatorii îl vor înțelege. E ca o construcție: o finalizezi și – dacă o poți urmări în toate traseele care o compun – ai câștigat „pariul”.
„De ce trebuie să ne omorâm, când putem să ne dezvoltăm împreună?”
- Ce îmi puteți spune despre „Copenhaga” (Michael Frayn)? Tema spectacolului devine foarte actuală în situația de criză dintre Ucraina și Rusia.
- „Copenhaga” este un spectacol pe care îl ador. Solidaritatea este tot ceea ce contează. Rasa, religia, trecutul nu contează, doar ceea ce facem aici și acum.
„Copenhaga” încearcă să dea un răspuns la o întrebare mult prea prezentă în viețile noastre, din păcate: „Are o națiune dreptul de a folosi arme împotriva alteia?”. Este un mesaj care vine în urma atâtor tragedii. Știința ar trebui să investească în viață, nu în tehnologii care distrug. De ce am dezvoltat știința atât de mult, dacă tot ce putem face cu ea este să creăm arme și viruși? De ce trebuie să ne omorâm, când putem să ne dezvoltăm împreună?
- Cum ați ajuns în Timișoara?
- În 2005, am fost invitată să montez la Teatrul Național „Scrinul negru”, o adaptare pe care o făcusem romanului lui G. Călinescu. Îmi doream enorm de mult să fac acest spectacol care, peste ani, a devenit bază de studiu pentru doctoratul meu, intitulat „Sistemul de regie al lui Vsevolod Meyerhold și teatrul românesc contemporan. De la teorie la exemplificări scenice”. Mă interesa să dezvolt o abordare constructivistă și am implicat în acest proiect aproape toată echipa Naționalului. În același an, am participat la concursul pentru postul de manager. Ca și în cazul admiterii la facultate, am luat aceeași decizie: dacă e să fie, va fi acum sau deloc. Am luat examenul și am preluat funcția de manager în 1 octombrie 2005, conștientă de marea schimbare pe care acest lucru îl reprezintă în viața mea. Pentru mine era o lume cu totul nouă și, în afară de actorii cu care lucrasem la „Scrinul negru”, nu cunoșteam pe absolut nimeni.
- La concursul pentru postul de manager al teatrului au participat persoane aflate la vârsta a doua, să spunem așa. Ați câștigat „lupta”, fiind cea mai tânără femeie – manager de teatru din România. Ce v-a determinat să nu renunțați?
- Ca regizor la spectacolul „Scrinul negru” am avut posibiltatea să experimentez și punctele tari, și punctele slabe ale Teatrului Național. Așa că, atunci când am început să scriu proiectul, știam ce trebuie să fac. Și am și făcut : toate punctele enunțate în proiectul meu de management s-au realizat întocmai. De la bun început am considerat că Teatrul Național poate deveni un centru de cercetare, dezvoltare și antrenament. Și cred că am avut dreptate. În ultimii ani, Naționalul timișorean a devenit un fel de „locomotivă” a teatrului românesc. Ce m-a determinat? Niciodată nu las lucrurile neterminate. Am muncit, împreună cu Ion Rizea, directorul adjunct al teatrului și cu echipa mea, foarte mult, enorm. La un moment dat, un prieten mi-a spus: „Nu ești un bun manager dacă stai în teatru de dimineață până seara”. Avea dreptate. După ce am reușit să creăm structura de bază, situația s-a schimbat.
„Au fost necesari ani pentru a ne defini identitatea”
- Care a fost strategia dumneavoastră pentru a revitaliza Teatrul Național timișorean?
- Mi-am asumat conducerea teatrului timișorean ca pe un act de creație. Nu am avut de la început o specializare în management, dar am plecat de la principiul construirii unui sistem activ. Oamenii se schimbă în fiecare zi. Poți impune anumite reguli, dar, în același timp, trebuie să le dezvolți. Sistemul se îmbunătățește. În ce privește identitatea Naționalului, primul și cel mai important punct mi s-a părut dezvoltarea trupei și promovarea actorilor. Și acest lucru s-a întâmplat. Au fost necesari ani pentru a ne defini identitatea. Teatrul Național are, dincolo de misiunea sa culturală, o dimensiune civică și socială importantă. Devine ceea ce se numește un pol de dezoltare și, în egală măsură, își asumă un rol formator în acest sens. Acesta este principalul motiv pentru care spectacolele noastre vorbesc omului de astăzi, indiferent dacă sunt texte clasice sau contemporane.
„Am spart bariera dintre scenă și sală”
- Cum a evoluat strategia dumneavoastră?
- Am început printr-o serie de cabarete în care actorii comunicau, în mod direct, cu spectatorii. Am „spart” bariera dintre scenă și sală. Am continuat să montăm exclusiv spectacole pe texte contemporane, cu riscul de a fi comentați – și chiar am fost, primii doi ani – pentru această decizie. Acum repertoriul nostru cuprinde în egală măsură texte noi și piese clasice, dar, și în cazul acestora, am considerat că este important să vorbim despre ziua de azi, despre probleme care ne preocupă și care definesc societatea în care trăim. Așa au apărut spectacole ca „Trei surori” de Cehov, „Prometeu înlănțuit” după Eschil, „Povestea de iarnă” de Shakespeare și multe altele.
- Cum ați reușit – în perioada de criză – să construiți o fabrică pentru realizarea decorurilor?
- Atelierele de producție „Fabrica de decoruri” erau o necesitate. Teatrul nu avea ateliere care să corespundă construirii de decoruri, se suda afară, în curte, erau condiții foarte grele. În 2009 am primit aprobarea și finanțarea din partea Ministerului Culturii. Este o investiție care trebuia făcută.
- Pot beneficia și alte teatre de această investiție?
- Sigur că da, dar am avea nevoie de mai mulți oameni și de mai multe utilaje. E complicat, iar legislația este mai degrabă restrictivă în acest sens.
- Care este poziția culturii românești la nivel internațional?
- Suntem o țară europeană și, la fel ca oricare altă țară europeană, avem un loc cert pe harta culturală a continentului. Lucrul cel mai important este să construiești legături între aceste puncte de pe hartă. În această direcție, în calitatea sa de membru al European Theater Convention, Teatrul Național a realizat o coproducție cu Badisches Staatstheater din Karlsruhe în urma căreia a rezultat un spectacol excelent, a cărui premieră a avut loc de curând : „Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân”. Premiera germană a spectacolului va avea loc la Karlsruhe în 3 octombrie. Și noi, și partenerii noștri germani suntem încântați de această colaborare care, cu siguranță, va continua.
- Cum a apărut ideea organizării Festivalului European al Spectacolului Timișoara– Festival al Dramaturgiei Românești (FEST – FDR)?
- Ideea unui festival dedicat dramaturgiei românești a apărut în 1980. De trei ediții, Festivalul Dramaturgiei a devenit Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festivalul Dramaturgiei Românești. Astăzi, FEST–FDR se construiește în jurul a două dimensiuni culturale majore: componenta de dramaturgie românească (secțiunea FDR), într-un dialog direct, integrator cu modulul FEST, dedicat spectacolului de teatru internațional. Și mi se pare important de menționat că FEST-FDR este, alături de Festivalul „George Enescu”, singurul festival din România inclus în rețeaua internațională European Festivals Association.
- De ce ați ales ca ediția 2014 a festivalului să se desfășoare în două etape?
- S-a dovedit o idee bună. Cele două componente s-au potențat astfel mai bine și au avut, fiecare, o vizibilitate și un impact mult mai mare. De asemenea, în ediția 2014 am „împărţit” cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu două spectacole: „Efectul dăunător al tutunului” şi „Întoarcerea acasă”, o reușită importantă pentru ambele festivalui, având ca efect multiplicarea numărului de beneficiari ai unor evenimente teatrale deosebite. A fost prima oară când am colaborat şi a fost o colaborare excelentă. Intenționăm ca și ediția 2015 a FEST-FDR să se desfășoare în două etape, cu precizarea că celor două module importante li se va adăuga și festivalul internațional „Art of Ageing”.
- Spuneți-mi, vă rog, câteva cuvinte și despre premiera „Maria de Buenos Aires”...
- Maria de Buenos Aires încearcă să spună o poveste despre regăsirea sinelui prin Celălalt. Într-o vreme ca a noastră, când ne uităm și ne raportăm din ce în ce mai puțin la cei din jurul nostru, când devenim din ce în ce mai solitari, poate părea o utopie. Și totuși... Maria se descoperă – și noi o descoperim, de asemenea – prin ochii celui pe care ea a ales să-l iubească. O înțelegem și o cunoaștem înțelegându-l și cunoscându-l pe cel cu care visează, cel cu care poate (sau nu poate) să fie împreună. Spectacolul funcționează pe principiul binomului. Împreună suntem doi, sau nu suntem deloc.
- Cum ați reușit să vă împărțiti timpul atât pentru familie, cât și pentru scenă?
- Copilul meu este cel mai important. De asemenea, am o mare responsabilitate față de oamenii pe care îi conduc. Așa că am montat mult mai puțin. La un moment dat, însă, un prieten foarte drag mi-a atras atenția că ar trebui să mă întorc la scenă, la meseria mea. Avea dreptate.
- Ce șanse are Timișoara în „lupta” pentru câștigarea titlului de Capitală Culturală Europeană în 2021?
- Eu am convingerea că Timișoara are toate șansele. Acesta este și motivul pentru care am pornit demersurile pentru înființarea Asociației Timișoara Capitală Culturală Europeană. Îmi doresc din toată inima acest titlu pentru oraș. Este extrem de important. Dar și dacă nu va fi așa, oamenii ar trebui să fie mândri de Timișoara, și poate puțin mai generoși și cu mai multă bunăvoință unii față de ceilalți și față de oraș.
- Cum vedeți evoluția tehnologiei în teatru?
- Am o problemă cu oamenii care contestă tehnica. Dacă nu știi să o folosești, o contești. Teatrul și tehnologia sunt complementare. Orice te ajută să fii și mai imaginativ și să poți da formă fanteziei este fantastic. Întrebarea este: suntem în stare să folosim noile tehnologii în teatru sau ne facem că nu le vedem și le lăsăm să meargă mai departe?
- Care a fost relația dumneavoastră cu Oscar Berger, fostul redactor-șef al ziarului „Timișoara”, cunoscută fiind pasiunea sa pentru teatru și implicarea în proiectele tuturor instituțiilor teatrale din oraș?
- Oscar Berger a fost un prieten, un om care a fost mereu alături de mine. A fost un idealist, o persoană minunată. Oscar a fost printre puținii oameni care a continuat să lupte pentru Revoluție, la nivelul întregii societăți românești. Din nefericire, el nu mai este astăzi alături de noi, să ne contamineze cu optimismul lui extraordinar.
A consemnat, Alexandru Virgil STOICA
