Oamenii cetății

„La SC PROMPT SA suntem o echipă care îmbină specialişti de valoare incontestabilă, cu o vastă experienţă, cu tineri profesionişti talentaţi, plini de idei şi entuziasm”

- Sunteţi membru fondator al Partidului Liberal...

- Am crescut într-o familie de liberali, fiindcă bunicul meu a fost membru al Partidului Naţional Liberal şi primarul Timişoarei pe o perioadă de timp, iar acum, după Revoluţie, o stradă din Timişoara îi poartă numele: Petre Olariu. Eu sunt foarte mândru de originea mea liberală. Înotdeauna am avut o gândire liberală, chiar şi în perioada de dinainte de ‘89. Unul dintre motive este faptul că, fiind crescut mai mult de bunici decât de părinţi, nu am reuşit să mă înregimentez în rândurile tineretului comunist. Nu am fost membru de partid fiindcă aşa mi-a fost educaţia dată şi cred că, prin comportamentul meu şi prin felul meu de a fi, nu prea eram agreat de către acele cercuri. Şi pentru mine evenimentele din ‘89, de la Timişoara, au fost ca o mană cerească, pentru că asta am visat toată viaţa, asta mi-am dorit şi asta am aşteptat. Păcat că tata nu a apucat să mai trăiască şi a decedat cu câteva luni înainte de a-şi vedea visul împlinit. Să vadă şi el că ne putem întoarce la ceea ce am avut şi că ne putem redobândi proprietăţile pe care le-am avut, că mă întorc în casa în care m-am născut. Timpurile acestea şi-ar fi dorit foarte mult să le trăiască, dar nu a mai apucat. În schimb, i-am făcut eu plăcerea asta.

- Unde v-aţi născut?

- Eu m-am născut la Timişoara, în 1947. M-am născut în Casa Pionerilor, sau Palatul Copiilor, după cum probabil îl ştiu astăzi cei mai mulţi dintre timişoreni. Aceea a fost casa pe care a construit-o bunicul pentru toată familia noastră. Toată familia noastră a locuit acolo.

- Deci eraţi în buricul târgului, cum s-ar spune.

- Da, acum este în buricul târgului. Pe vremea în  care a construit-o bunicul, casa era undeva la marginea urbei, pentru că a fost prima construită din întreaga zonă.

- Să înţeleg că nu exista nimic construit în acel perimetru?

- Exact. Aceea a fost prima casă vizavi de Palatul Elisabeta. În apropiere curgea râul Bega. Curgea pe unde era cinematograful Parc.

- Şi s-a refăcut canalul?

- Da, acolo a fost pod, iar pe sub el curgea Bega. Pe amplasamentul cinematografului Parc de astăzi curgea Bega. Parcul de astăzi şi vechii stejari erau pe malul Begăi, care curgea pe acolo.

- Bunicul a fost primar al Timişoarei?

- Da. Era un bun meseriaş, dintr-o familie cu tradiţie. Era din breasla şoncarilor. Mai precis, era vânzător de carne. Exporta cu vagoanele săptămânal în Italia şi în Austria. Pe cripta noastră din cimitirul Cosminului, la străbunicul meu, pe care îl chema Pavel Olariu, scrie numele lui, iar dedesubt scrie „Şoncar”.

- De fapt, câte generaţii de Olariu sunteţi aici, în Timişoara?

- Am ajuns la a şaptea generaţie, iar cimitirul Cosminului e făcut de noi. Bunicul meu a cedat Bisericii o parte din pământul pe care l-a avut acolo, iar pe acel teren s-a construit cimitirul. Cripta de lângă cruce, din cimitirul respectiv, este prima construcţie care s-a făcut acolo şi bunicul a fost cel care a ridicat cripta. Din păcate, au fost nişte preoţi care au avut gesturi total nefireşti, au făcut nişte modificări în scriptele Bisericii şi fără să mă înştiinţeze au înstrăinat partea de pământ din faţa criptei.

- Cimitirul Cosminului parcă este închis...

- Păi normal că este închis, pentru că s-a forţat nota. Eu, de exemplu, acum dacă vreau şi vor trebui să mă îngroape şi pe mine cândva, nu mai am loc acolo...

- Deci nu puteţi fi îngropat alături de familie...

- Da, nu mai am loc. Iar acolo este îngropat şi tata, şi bunicii, şi străbunicii, toată familia. Din nefericire, nu mai e nici un loc acolo, numai dacă m-aş apuca să distrug morminte, lucru pe care eu nu îl fac şi nu îl voi face niciodată. Ideea era să dezvoltăm cripta în faţă şi să continuăm, dar din păcate au făcut la Biserica din Piaţa Crucii nişte lucruri foarte neortodoxe. Lucrurile acestea s-au întâmplat imediat după revoluţie şi nu vreau să nominalizez, căci ştiu exact cine le-a făcut.

- Deci Olăreştii, bănăţeni get-beget?

- Bănăţeni, bănăţeni, dar toţi şi-au luat toţi neveste din Ardeal.

- Un fel de tradiţie?

- Oarecum. Bunica e născută în Brad, iar mama e născută în Oradea. S-a refugiat în Timişoara când au ocupat ungurii Ardealul. S-au refugiat întâi la Cluj, apoi la Timişoara şi aici s-a cunoscut cu tata.

- Aţi avut băieţi în familie?

- Să ştiţi că prin asta ieşea în evidenţă familia. Că în fiecare generaţie se năşteau aproape numai băieţi. Şi s-a perpetuat viţa până acum, când fiul meu cel mare are două fete superbe. Acum i-am zis lu’ fiu-miu ăl mic măcar el să facă nişte băieţi, altfel trebuie să le obligăm pe fete să îşi păstreze numele când se mărită. Am doi fii, de care sunt foarte mândru. Călin și Cosmin. Unul este director economic, iar celălalt, directorul Diviziei construcții. Îmi sunt de mare nădejde și mă bucur că au acceptat să lucreze cu mine în acest domeniu. Ambii au fost foarte buni la învățătură și puteau să facă orice altceva. Dar au înțeles că pentru a continua munca mea i-am pregătit și ei vor putea să mă înlocuiască cu succes în scurt timp. Lucru pe care îl și preconizez, intenționând să mă retrag ca președinte al Consiliului de Administrație, iar ei să conducă din funcțiile executive. Pot să spun că sunt foarte mulțumit și de alegerile pe care le-au făcut, atunci când s-au căsătorit, pentru că au luat două fete deosebite. Acum, după cum am mai spus, mai aștept și băieți de la copiii mei.

- Dumneavoastră aţi fost mai mulţi fraţi?

- Am mai avut o soră, care a decedat, Dana Olariu, fostă pictoriţă. A decedat acum cinci ani, când am internat-o sănătoasă şi am scos-o moartă din spital. Era perioada când se manifesta gripa aceea urâtă, acum patru-cinci ani. După simptomele pe care le avea, au suspectat-o că ar avea acea boală, am internat-o la „Victor Babeş”. Aici, într-adevăr, a făcut boala. Am dus-o la Spitalul Judeţean, unde au internat-o la Terapie Intensivă, au
intubat-o, iar în Ajun de Crăciun s-a stins. Eu zic că a fost greşeala medicilor, ei ştiu mai bine, dar n-am mers mai departe. Pur şi simplu s-a sufocat. Era Ajunul Crăciunului, nu era nimeni acolo. Sigur a fost o greşeală, pentru că ea îşi revenise, era deja în faza de recuperare şi urma ca în două-trei zile să îi scoată tubul. Deja făcea tot felul de mişcări, de gimnastică. Era clar în faza de recuperare.

- Şcoala aţi făcut-o aici, în Timişoara?

- Da, am făcut-o în Timişoara, la Liceul Lenau, cum era obiceiul pe atunci. Era un liceu foarte bun. Am fost coleg de clasă cu domnul Gheorghe Ciuhandu, fostul primar, şi în liceu, şi în facultate. Am fost în aceeaşi clasă, aceeaşi bancă, apoi la aceeaşi facultate, la aceeaşi grupă. Am crescut împreună, am fost ca şi fraţii.

- După facultate ce a urmat?

- După facultate am lucrat la TCI patru ani şi am fost cel care a construit IAEM. A fost prima mea lucrare ca inginer. În luna august 1970 am început-o, iar în 1972 am terminat IAEM şi am trecut peste drum, la Tehnometal şi la Electrotimiş. De acolo am trecut la şantierul numărul trei, unde începuse fabrica de plastifianţi, urmărită de conducerea „luminată”. Elena Ceauşescu urmărea partea de lucrări de acolo şi am lucrat până în 1974, când mi-am dat demisia de pe şantier şi am venit în proiectări în această firmă.

- Deci din ‘74 sunteţi la Prompt?

- Anul trecut, în 6 mai, am împlinit 40 de ani de când lucrez aici, cu o excepţie de patru ani, când am făcut prostia şi m-am dus la Primărie.

- A fost o experienţă!

- A fost o experienţă foarte mare, fiindcă eu când am intrat în Primărie trebuie să ştiţi că primăria din Timişoara avea treizeci şi opt de angajaţi. Acum are o mie cinci sute, iar cu regii cu tot are aproape trei mii de oameni. Eu în 7 august 1990 am fost numit, pentru că pe vremea aceea prima dată eram numiţi, apoi am fost aleşi. Liviu Borha a fost numit din partea nu ştiu cui, că nu se ştia clar din partea cui e el – în orice caz, el zicea că e ecologist –, iar cel care ne-a pus şi cu care am avut toate discuţiile era domnul Florentin Cârpan. El la vremea aceea era prefect. Atunci, cum nu putea să pună un primar liberal în Timişoara, că sărea Bucureştiul muşcat de fund, l-a pus pe Liviu Borha. Domnul Cârpan a vrut foarte mult să fiu eu primar, dar când am aflat că nu se poate, i-am zis că pe mine altceva nu mă interesează. După vreo două seri şi nopţi de negocieri, m-a convins ca Borha, care era lângă mine, să fie primar, că el e ecologist şi nu e din burghezia îmbuibată, iar eu să fiu viceprimar... După aceea, în 1992, la alegerile din primăvară, am candidat cu convenţia şi atunci, din nou, am făcut acelaşi compromis. Cel mai mult m-au convins cei din convenţie, ţărăniştii au avut o foarte mare influenţă. Ei m-au convins să îl lăsăm pe Viorel Oancea în faţă, că el reprezintă un simbol şi nu ştiu ce, iar eu cu experinţa mea să-l secondez. Pe vremea aceea nu exista decât un primar şi un viceprimar, iar legea spunea că viceprimarul era locţiitorul primarului. Nu era ca acum, cu funcţia primarului şi consilierii, care aleg un viceprimar. Erau funcţii bine definite, era un primar şi un viceprimar, care era locţiitorul primarului. Aşa că am acceptat. Vă spun foarte sincer că la vremea respectivă, dacă Convenţia Democrată punea în Timişoara un cartof să candideze pentru funcţia de primar, cartoful ieşea ales. Pe oricine punea, ăla ieşea, asta era clar. Dar eu nu am insistat, ei l-au vrut pe Oancea şi am avut acea convieţuire cu dumnealui, o perioadă de timp, după care din păcate nu am mai putut lucra cu dânsul, fiindcă aveam puncte de vedere total diferite. Era genul de om care voia să acapareze tot şi să controleze tot, dar în acelaşi timp nici să nu facă nimic. Doar să delege pe alţii, el să stabiliească ce şi cum, dar să nu răspundă el de lucrurile acelea, să răspundă altul. Am avut nişte discuţii neprincipiale, destul de neplăcute, eu mi-am dat seama că nu pot continua aşa şi în aprilie 1994 mi-am dat demisia. Sunt sigurul om din administraţie care a plecat de bunăvoie, nu l-a dat nimeni afară.

- Atunci v-aţi reîntors la firmă?

- Da, m-am reîntors aici, unde am găsit o situaţie foarte grea. Oamenii erau descumpăniţi, devenise un institut de proiectări pe care nu îl mai solicita nimeni. Era o armată de oameni care nu ştia în ce direcţie să o ia, ce să facă. UMT-ul intrase în panică pentru că nu comanda nimeni utilaje de ridicat şi veniseră tot felul de oameni de pe la sindicate, de pe la nu ştiu ce, şi stabiliseră că o să facă roabe şi lopeţi şi greble, că aia trebuie... Şi le-am zis „oameni buni, treziţi-vă, că voi aveţi o mină de aur aici”. Şi ca dovadă e că douăzeci la sută din industria românească s-a dus dracului, pentru că a încăput pe mâinile unor astfel de oameni. Acest lucru a fost la un moment dat încurajat de aşa-zişii noştri colaboratori din Occident, care nu aveau nici un interes ca industria românească să se întărească. Ei aveau nevoie doar de o piaţă de desfacere, de consum. Iar România era o ţară cu 22 de milioane de potenţiali consumatori. Ei mergeau pe ideea că dacă noi ne producem singuri, ei ce ne mai vând? Nimeni nu spune să nu colaborezi, dar colaborezi în limitele în care colaborează Franţa cu Germania sau cu Italia, dar noi nu colaborăm în acelaşi stil. Noi colaborăm gen „lumea a treia cu restul ţărilor puternice”.

- Da, după poziţia de vasal, din genunchi tot timpul...

- Nu aş spune că suntem chiar vasali, dar noi nu avem elementele cu care să intrăm într-o competiție, noi nu avem un concept al ţării, după care să ne conducem.
Părerea mea este că politica asta în România s-a degenerat fiindcă s-au creat nişte enclave, nişte grupuri de oameni care au pierdut noţiunea că în jurul lor se mai află şi douăzeci de milioane de oameni de care nu se ocupă nimeni. Şi nu e vorba că nu îi interesează, dar ei nici nu vor să îi intereseze. Nu au capacitatea şi discernământul să se preocupe de treaba asta. Problema lor e să ajungă la preşedinţie, iar dacă ajung în acea funcţie, ei nu ştiu de ce au ajuns acolo. Şi nici problema asta a preşedintelui nu mă sperie în clipa de faţă. Pe mine mă sperie atitudinea guvernului, pe mine mă sperie treaba asta în care pur şi simplu facem pomeni politice fără să ne gândim că banii aştia înapoi nu îi mai aduce nimeni. Singurul care mai aduce bani la ora actuală în România este privatul, pe care se pun taxe şi impozite până îl omoară. Eu, de exemplu, când merg la licitaţii internaţionale discut cu ceilalţi producători, că eu nu mă bat în România cu utilaje de ridicat, cu firme din România. Eu mă bat cu firme importante internaţionale, care când merg la  licitaţii, merg cu garanţii guvernamentale. Păi, la noi în România i-a trecut cuiva prin cap să îi dea PROMPT-ului sau oricărei alte firme româneşti vreo garanţie sau să spună „Noi garantăm pentru produsul firmei X”? Asta, niciodată. Ce am eu în spate? O administraţie financiară care dacă am întârziat o zi îmi trimite somaţii că mi se blochează conturile, dacă nu trimit banii a doua zi!? Eu dacă întârzii să plătesc un leu mă execută ca pe ultimul criminal. Eu nu zic să nu-i execute pe rău-platnici, dar măcar să compenseze. Însă nu există compensare cu statul. Statul nu îţi dă banii, iar tu dacă nu îl plăteşti, te lichidează. Astea sunt vremurile din ultimii douăzeci de ani.

- Am mers progresiv înspre mai rău.

- Am mers progresiv spre mai rău fiindcă noi nu avem noţiuni de a-ţi proteja existenţa ca naţie. Eu nu spun să nu imporţi de dincolo, eu nu spun să nu fii concurenţial pe piaţă, dar tu chiar să nu ai nimic al tău în ţara asta, iar când le-ai dat la ceilalţi din străinătate, le-ai dat totul pe degeaba. La noi, E-On e monopol, deci un străin stabileşte şi dacă el vrea nu îţi mai dă gaz, nu îţi mai dă nimic. ENEL-ul este monopol. Păi cum poţi tu să îţi faci monopol din ţara ta? Da, poţi să faci monopol al statului român şi atunci tu stabileşti politica ţării, dar nu poţi să laşi pe un străin să îţi facă monopol în ţară. Trebuie să privim altfel lucrurile. Să mai facem câte ceva şi pentru noi, pentru ţara noastră. Sună patriotic, dar din păcate asta ne lipseşte cel mai mult, patriotismul, dragostea de ţară, gândul că trebuie să facem câte ceva şi pentru noi, şi pentru oamenii de lângă noi...

- Ce înseamnă PROMPT pentru dumneavoastră?

- Spuneam că la această firmă lucrez din 1974. Au trecut peste 40 de ani, o viaţă de om aş putea spune. PROMPT este o societate pe acţiuni şi a fost creată în 1949 ca institut de cercetare şi proiectare. Este deja o firmă cu tradiţie în industria românească. Are peste 60 de ani de experiență. Au fost realizate peste 6.500 de proiecte atât în ţară, cât şi în străinătate, iar firma a devenit cunoscută atât în plan naţional, cât şi internaţional. Are peste 300.000 de metri patrați construiți și peste 100.000 de utilaje executate. Astăzi activitatea firmei este marcată de un dinamism fără precedent. Flexibilitatea şi cunoaşterea în permanenţă a cerinţelor pieţei ne-au permis să ne impunem pe o piaţă în care criteriile economice şi de concurenţă sunt primordiale, astfel încât ultimii ani au însemnat o dezvoltare continuă pentru firma noastră. Profitând de o bogată experienţă, de competenţa profesională a specialiştilor noştri, am dezvoltat o concepţie antreprenorială bazată pe găsirea de soluţuii inteligente, orientate spre cerinţele specifice ale fiecărui client. Am dovedit că putem să răspundem oricăror criterii tehnice şi de calitate, oferind servicii flexibile şi complexe cuprinzând proiectare, execuţie, montaj, punere în funcţiune, expertizare, testare, consultanţă şi service fiind un partener competent în patru domenii: utilaj de ridicat şi transportat, utilaj minier, construcţii metalice pentru industrie şi construcţii industriale.

- Când aţi preluat UMT-ul?

- Spuneam că PROMPT este o societate pe acţiuni cu participare exclusiv particulară. Ea este şi acţionar majotitar la Uzinele Mecanice Timişoara, UMT SA, din ianuarie 2000. Începând cu anul 2003, cele două companii se constituie ca un grup de firme, sub patronaj comun.
Secretul succesului nostru constă în perfecta îmbinare între tradiție și inovație, cu un accent deosebit pe calitate și profesionalism, totul având ca finalitate satisfacerea clientului.
Seriozitatea în abordarea fiecărui proiect, accentul pus pe calitatea lucrărilor efectuate, promptitudinea în executarea acestora, fac din SC PROMPT SA Timișoara un partener de încredere, apreciat de clienții din țară și din străinatate.

- A fost grea preluarea UMT-ului?

- Vă rog să mă credeți că nu am luat un singur leu până acum de la UMT. Dar dacă nu preluam această întreprindere, ce mai era ea astăzi? Paragină. Și cu toate că n-am câștigat nimic până acum cu UMT-ul, continuăm să investim aici. Se poate vedea cum arată el astăzi. Mai greu este că aici nu poți cumpăra un utilaj cu mai puțin de 500.000 de euro... Înțelegeți? Și eu totuși sunt legat sufletește de UMT. Aici mai lucrează peste 400 de muncitori calificați, iat la PROMPT peste 300... Suntem răspunzători de peste 700 de familii în acest oraș. Nu este nici puțin și nici ușor. Încercăm să supraviețuim. Am trecut de anii de criză, dar nici acum nu este prea ușor...

- Ce puncte forte ați evidenția la PROMPT?

- O gamă completă de produse şi servicii oferite, ceea ce ne recomandă ca furnizor general, rezultând simplitate şi economie pentru client. Avem soluţii moderne, fiabile, competitive, care sunt personalizate în funcţie de specificul activităţii clientului și în concordanţă cu normele naţionale şi europene.   Avem un volum mare de lucrări de referinţă pe piaţa internă şi externă și, nu în ultimul rând, tehnologia de ultimă generaţie şi permanentele inovaţii înglobate în proiectele pe care le realizăm, ne recomandă adaptarea continuă la cerinţele pieţei și capacitatea de producţie şi montaj, extinse prin preluarea Uzinelor Mecanice Timişoara. Nu pot să nu amintesc de pregătirea şi competenţa personalului, pentru că suntem o echipă care îmbină specialişti de valoare incontestabilă cu o vastă experienţă, cu tineri profesionişti talentaţi, plini de idei şi entuziasm.
A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ