I.N.A.: Se-ntâmplă ca un scriitor să vadă slăbiciunile cărţii, abia după ce-a tipărit-o şi-atunci încearcă să le remedieze într-o nouă ediţie. Ori simte nevoia să-şi confrunte ideile proprii cu contemporanii. Limpezeşte la gânduri şi avertizează, când judecata-ndeobşte nu e în ordine. Indică „hiba“ şi se întreabă: ce e cu omul?
E ce m-a determinat să mai stărui asupra romanului.
Mai întâi e personajul Ticu Izdrăilă, fostul merceolog, poate „constructorul“ Boemei. Vorbeşte, alături de alţii, un lexic nevorbit nicăieri. E stilul Izdrăilă, stil adoptat tacit de oastea Boemei şi perceput ca stil al Boemei bazale. Şi pe care l-am inventat pentru ei. Dar Izdrăilă va readuce în minţi şi Cursul de gândire liberă de la Boema şi Cursul de poetică a romanului… şi va gândi elevat şi profund, căci va reitera „învăţăciunile“ lui Antoniade/Pamfil şi ale lui Tohăneanu, ale redactorului şi-ale T.E.D.-ului ori ale lui Deliu Petroiu sau Vanea Evseev şi-o să le formuleze precum ei. Aproape-i va substitui pe Maeştri şi va glăsui aidoma Maeştrilor. La o primă lectură, performanţa fostului merceolog o să pară implauzibilă. O să vin însă cu Jurnalul Boemei, în ediţia a doua şi, ce stătea sub semnul implauzibilului, o să primească o susţinere logică şi psihologică.
Ce ştia fostul merceolog, ştia. La îndemnul redactorului, personajul va ţine Jurnalul Boemei; va nota, meticulos şi exact, întâmplările de aici, şedinţă de şedinţă. Va reţine vorbitorii şi ideile lansate-n discuţii şi formulările, uneori memorabile, şi le va trece-n Jurnal. Apoi, tot la câteva zile, va reciti textul şi va fixa esenţialul în minte.
Îi plăcea vorbirea cu saft şi-avea gustul ideilor şi poseda şi-o memorie pe măsură. Aşa că-şi va-nsuşi terminologia lui Antoniade şi terminologia celorlalţi şi va putea rememora multe dezbateri, chiar la distanţă în timp. Va fi ca un fel de „profesor asociat“ la Boema şi-i va suplini pe Maeştri, în caz de absenţă, căci le va fi asimilat stilul şi lexicul şi le va perpetua amintirea şi sfaturile.
Asta o să facă şi-o să se simtă al naibii de bine, aşezat într-un fotoliu cu „îndreptarul“, cu Jurnalul în faţă, şi-o să fie ca şi cum ar muta discuţiile de la „Boema“ la el în bibliotecă şi ca şi cum ar prelungi traiul în intimitatea maeştrilor acasă, la dânsul. Şi ca şi cum învăţătura o să fie continuă şi-o să se umple de-nvăţătură şi-o să simtă el însuşi imboldul de a le rămâne alături şi de-a spori împreună cantitatea de bucurie şi frumuseţe şi de iubire din lume.
P.V.T.: Ingenioasă soluţie! Şi rezolvaţi frumos şi personajul.
I.N.A.: Sper că da. N-a fost însă doar Ticu Izdrăilă - sau doar nevoia de-a limpezi şi justifica personajul - raţiunea pentru care am preparat o nouă ediţie.
Ştii ca şi mine că o carte importantă e o carte care dă de gândit, iar autorii adevăraţi au iscat controverse, nu o dată. N-au cum să meargă amestecaţi cu armata pixoloagă. Sunt idei, convingeri, chiar opţiuni decisive ce vă menţin pe baricade, iar CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI se-ncarcă social cu cât înaintezi în lectură şi poartă, în subtext, o polemică continuă cu oamenii în viaţă. Lucru rar astăzi, când literatura română s-a deproblematizat amarnic. Cei mai mulţi dintre ei ar prefera să-ţi ia gâtul, numai să nu mai discuţi şi să nu mai zici despre ei ceea ce zici.
Zici şi dai la iveală doar câteva aspecte ori câteva judecăţi nedrepte sau exagerări eronate, pe care nu le amendează nimeni în spaţiul public. Le amendezi tu, în roman.
Zici, bunăoară, despre spiritul excesiv care, virusat cu virusul Puterii, devine intolerabil şi bagă logica-n plăci. Cum au băgat-o şi alţii înaintea lor. Constaţi cu mâhnire că, ceea ce se întâmplă, s-a mai întâmplat, dar nu vrem să învăţăm nimic.
Eşti în dezacord cu istoricii şi comentatorii din media, care demolează cu-nverşunare la comunişti. Nu pentru că demolează la ei nu eşti de acord. Ci pentru că, uneori, procedează asemenea lor, fără să îşi dea seama. Renunţă la nuanţe şi judecă pauşal. Atunci când acţionează tot după logica revanşei, ca şi ăia!
Se-narmează cu logica revanşei şi-i loveşte şi nişte maniheism al gândirii şi nu văd înaintea ochilor decât români îngenucheaţi. Toţi românii. Nişte laşi şi nişte caractere infecte. Metoda patapiewicz. Mă! Şi e ca şi cum întreaga istorie sub comunism a fost ciornâi, oceni ciornâi, ciornisimo. Şi noi toţi ciornâi, iar supuşenia şi-absenţa demnităţii se lăţiseră, ca igrasia, în poporul român.
E viziunea, apoi contraviziunea: Numai puşcării şi crime politice şi destine umane sfărâmate de malaxorul totalitar. Şi temniţe-ngrozitoare, în care s-au săvârşit atâţia sfinţi şi martiri ai neamului românesc. Şi imaginile terifiante din cărţi ori aşezate pe peliculă în „Memorialul durerii“ şi care îţi arată până-n ce hal de abjecţie şi ticăloşie a putut să decadă urmaşul lui homo sapiens pe pământ. Şi simţi că te sufoci. Pentru că aici nu inventează nimeni nimic şi doar falimentul uman te strânge de gât. Şi adevărul grozăviilor petrecute.
Ceva te izbeşte însă neplăcut şi ceva te pune pe gânduri: aerul cu iz de campanie, în care ţi se prezintă lucrurile astea devastatoare. Până sesizezi entorsa logică, omisiunea. Adică până-ţi dai seama că ţi se vorbeşte exclusiv despre imaginile astea, iar despre noi, ceilalţi, cam deloc. Despre treimea ori despre pătrimea sau despre zecimea de Românie, care n-am fost în lagăre şi n-am suflat nici în trâmbiţa Puterii, nu scot o vorbă. Nu ştii de ce. Şi aici te desparţi.
Refuzi abordarea pauşală ori sufocant resentimentară şi ţi-ai dori o tratare mai senină şi fără-ncrâncenări, deşi ai îndoieli c-o să se-ntâmple. E o neputinţă sau un handicap al gândirii autohtone, nu ştii. Ştii doar că istoria trebuie scrisă fără parti pris-uri şi fără-ncrâncenări. Şi fără să toci năvalnic într-o direcţie şi să te pleci smerit înspre România profundă a martirilor şi eroilor neamului. E cu ce se scot, recunoşti, dar ar trebui să vadă şi miezul. Mijlocul României. Întregul. Şi să nu lase pe dinafară nimic. Aşa că revii şi spui câteva cuvinte despre partea asta de Românie pasivă, din păcate, şi nonviolentă, dar curată şi care nu prea există în comentarii şi n-ai vrea să se piardă. Şi dacă n-au izbutit ăia să ne scoată din distribuţie, nu cred c-o să reuşească nici ăştia. Ce omit ei să ia-n calcul, introduci tu în discuţie.
Pentru că n-a existat doar Partidul şi Capul Partidului şi nici doar suflătorii în vuvuzeaua oficială atunci; am existat şi noi şi România a existat şi prin noi. Şi nu cu Prichinduţă - personajul din filmul de desene animate care ştergea seară de seară ecranul televizorului - ori cu Partidul se legitimau românii în faţa lumii şi-n faţa istoriei, ci cu modelele şi pildele de actori şi de oameni din Teatrul românesc, care era al treilea cel mai bun teatru din lume. După englezi şi după ruşi. Şi cu savanţii şi reperele din Şcoala de medicină românească, din cea de matematică şi din Şcoala politehnică. Ori din Şcoala de gimnastică, care propunea sportivi ce stârneau un entuziasm planetar. Şi cu galeria marilor lingvişti şi filologi, de au trăit tot atunci, apoi cu poeţii care scriau pagini de poezie europeană memorabilă ori cu olimpicii noştri, abonaţi la „aurul“ Olimpiadelor internaţionale de matematică, de fizică, de chimie… Sau cu editorii profesionişti şi oneşti, fiindcă au fost şi şi-au făcut datoria şi, aşa, scriitorii importanţi din literatura universală ajungeau şi la noi şi noi ştiam ce să luăm din ei şi luam, iar gândirea lor ne fecunda gândirea.
Sunt dovezile excelenţei şi performanţei, care au existat şi-au existat nu datorită Partidului şi datorită lui Prichi sau Ceaşcă, fiindcă lumea-i mai zicea şi Ceaşcă, ci dimpotrivă. Şi despre care vorbesc în CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI o grămadă.
P.V.T.: Vă ascult şi mă bucur să vă aud vorbind despre segmentul acesta de Românie, curată până la urmă, cum aţi numit-o, şi-n care ne regăsim mulţi. Şi nu ştiu dacă-i corect să vă referiţi la o treime ori la o pătrime ori numai la zece la sută dintre români şi dacă nu cumva România asta era majoritară, atunci. Poate era. Şi nu contează că-s destui care o lasă pe dinafară, şi azi. Nici n-apuci să deschizi bine gura, că sar să ţi-o închidă!
Aşa funcţionează vasilca la ei: se gripează de-atâta intoleranţă şi dă rateuri. Procedează reducţionist şi reduc ROMÂNIA la România oficială, România lui Ceaşcă, pe care-o opun României din puşcării şi din temniţe şi luptătorilor anticomunişti din Munţii Banatului; restul le scapă. Adică partea de Românie relevată de dumneavoastră, pe care n-ai cum să o disloci din istorie. Şi se enervează că te-apuci tu să faci săpături şi să zici de savanţii şi învăţătorii ce ne-au menţinut moralul şi au păstrat speranţa în noi.
Ricanează şi-s convinşi c-o să te înfunde şi-o s-abandonezi subiectul.
„Erau savanţi şi cercetători, da’ erau şi membri de partid!“ îţi dă lovitura. Sau crede că-ţi dă lovitura.
„Erau membri de partid, însă nu ei umbau după Partid, ci Partidul umbla după ei, iar expertiza ştiinţifică, culturală, artistică nu li se trăgea de la ăia“ răspunzi. „Şi avea fiecare şi-o obligaţie faţă de sine şi ţinea ca potenţialul din el să treacă în fapte şi să sporească avuţia comună“ dai să-i mai zici, dar îi citeşti strâmbătura de suficienţă de pe chip, apoi vezi cum o ia ciolovecul din loc. Nici nu te salută. Se-ndepărtează, dracului, întunecat şi arţăgos. Puteţi dumneavoastră să-mi explicaţi ce e cu ăştia? Au pus monopol pe statutul de Învăţători şi Maeştri şi te tratează ca pe un zero. Puteţi să-mi explicaţi? Şi de unde atâta aroganţă la ei şi cum de s-a ajuns la o depreciere aşa de mare a cultului pentru Învăţători şi Maeştri?
I.N.A.: Aici m-ai atins în tâmplă, dragă Tomoiagă, cu-ntrebarea, deoarece cultul pentru Învăţători şi Maeştri e ca o obsesie în CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI. Nu a vorbit însă nimeni de asta ori nu a citit nimeni Cartea.
Despre cei pe care nu-i mai interesează ideea, ce aş putea să spun decât că nu au fost de faţă la-ntâlnirile cu maeştrii şi nu s-au format lângă cine trebuia să se formeze. Şi nu s-au pătruns de altruismul lor, de savanţi şi artişti. Şi n-au apucat să se dăruiască ei pe ei, asemenea Învăţătorilor, iar acum confundă ţintele: nu cucerirea literaturii, artei, ştiinţei îi obsedează, cât cucerirea puterii în literatură, ştiinţă şi artă. Le-a cam ieşit. Şi-au dezvoltat şi-o retorică a excluziunii, de parcă lucrurile ar începe odată cu ei. La fel au procedat şi comuniştii.
Despre Maeştrii şi Învăţătorii ştiuţi n-o să mai sufle un cuvânt. O să-i considere expiraţi şi-obosiţi şi-o să se proclame ei pe ei Filosofi, Învăţători şi Maeştri. O să ia cu asalt soclurile ălora; o să le ocupe. Fiecare o să se zbată să prindă un post sau osul cu măduvă şi-o să pună monopol pe post şi pe os şi-o să spună despre el că e mare şi bun de urmat. Despre el şi despre haita care o să-l ajute să ajungă la os. O să devină excesiv şi excesivi o să devină şi havării lui. Pe urmă intoleranţi. Şi-o să facă şi nişte paranoia şi exclusiv ei o să fie pricepuţi şi deştepţi şi doar cuvântul lor o să conteze şi n-o să mai conteze niciun alt cuvânt.
O să-şi uite complet predecesorii şi numai mai târziu, când o să trebuiască să-şi probeze competenţele şi o parte dintr-înşii o să se dovedească a fi cleiuri, o s-o dea pe văicăreală. O văicăreală de oameni nevolnici şi ticăloşi: aia că n-avem „modele“ şi Învăţători! O să fie văicăreală obştească şi falsul. Deoarece noi ştiam că avuseserăm şi aveam modele. Existaseră Antoniade şi Tohăneanu-n oraş şi Deliu Petroiu, criticul de artă, şi Nicolae, mitropolitul, şi Vanea Evseev, semioticianul, şi Nicolae Boboc, dirijorul şi compozitorul şi, dacă cei mai mulţi rataserăm întâlnirea cu ei, nu însemna că rataserăm întâlnirea definitiv. Pentru că modelele astea mari s-au trecut ele pe ele în cărţi şi-aveam cărţile şi puteam recurge la cărţi. Şi ne puteau influenţa şi prin urmaşi, într-un mod neaşteptat şi subtil, fiindcă maeştrii adevăraţi se prelungesc în maeştrii care-i urmează şi continuă să fecundeze minţi şi simţiri. Învăţăturile lor lucrează în noi şi de aici înainte, numai să ştim să primim harul şi să le stăm alături.
P.V.T.: Sunt sincer şi recunosc că aşteptam să aflu lucurile astea de la cineva care a fost tot timpul printre maeştri şi ştie. Ce s-a petrecut la „Boema“ de-aicea s-a petrecut şi la alte „Boeme“ din ţară şi Boema e numai aşa, ca un titlu ori ca o parabolă sau ca un fel de mise en abyme a României de-atunci, unde s-a-nvăţat şi s-a făcut carte, în pofida abuzului oficial, iar participanţii la banchetul de la restaurantul lui Seby Duma au gândit încontinuu altminteri decât afară. Şi i-au stimulat şi pe alţii să gândească liberi. Acuma nu-mi dau seama cu ce rezultat, întrucât mă tem ca romanul CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI să nu fie tot un fel de mise en abyme şi pentru România de azi!
Nu îmi dau seama, repet, dar nu dau îndărăt şi persist în a vă cere să-mi povestiţi cum erau maeştrii şi cum era la o-ntâlnire cu ei, cu Antoniade ori cu Tohăneanu sau cu oricine altcineva. Şi ce emoţie ori transfer afectiv avea loc şi care era ambianţa?
I.N.A.: O, ambianţa era colosală!
Când apărea vorbitorul - sau vorbitorii -, în micul „amfiteatru“ de la „Boema“ se aşternea liniştea. Şi-ncepeau orele noastre de hrană şi constituia un privilegiu să îi asculţi şi să te hrăneşti. Să te nutreşti din aceeaşi substanţă afectivă, pe care o lăsau să ajungă la noi şi ne transformam într-un soi de companioni invizibili ai lor, în călătoria pe care ne-o propuneau.
Era ca o ieşire lentă din zona pragmatică a sufletelor noastre şi ca o invitaţie la a le deveni co-părtaşi, la a-i însoţi pe celălalt versant al Fiinţei, acolo unde lumina adevărului, a frumuseţii şi-a bunătăţii se-ngemănează perpetuu. Şi ca o iniţiere în substanţa miraculoasă a sufletului dintotdeauna, de care să ne contaminăm şi pe care s-o inducem în alte suflete. S-o purtăm, transfiguraţi, dintr-un tărâm în altul şi să transfigurăm lumile. Să prelungim excursul misterior început de ei şi să le oferim şi altora cheia de acces în spaţiul afinităţilor elective, al fraternizării şi-al solidarizării fără condiţii.
Eram noi şi parcă nu mai eram noi.
Ne-alegeam c-un câştig şi c-o-nvăţătură fiindcă, ce ne transmiteau, ne transmiteau bunuri care aparţineau patrimoniului uman şi trebuia să le pledăm mai departe.
Ei depuneau sămânţa în noi şi sămânţa încolţea şi creştea. Fertiliza, altfel spus, imaginaţii şi suflete şi ne responsabilizau. Şi ne propuneam să crească şi-n ceilalţi setea de adevăr şi de cunoaştere, şi de frumos, iar gândul generozităţii totale să-i cuprindă pe toţi.
Uitam aproape complet de gândirea captivă de-afară, ce sufoca gândirea şi căpătam sentimentul secret al apartenenţei la o familie de spirite speciale, de inşi dăruiţi şi dăruitori şi care cultivau în ceilalţi starea de iubire şi de libertate. Deveneam încrezători în forţele proprii, iar receptivitatea noastră era maximă.
Şi gândeam liberi, ca nişte oameni liberi şi, cu maeştrii lângă noi, nu se mai temea unul. Măcar în momentele şi-n ceasurile acelea, când ei ne vorbeau şi-i ascultam tăcuţi şi-o lumină misterioasă venită dinlăuntru le lumina chipurile, fascinaţia se putea citi şi pe feţele noastre. Şi-ntr-un fel, chiar ne simţeam mai frumoşi şi mai buni şi cultul maeştrilor atingea cote, la care puţini se gândiseră.
P.V.T.: Frumos omagiu! E ca un eseu de ţinut minte.
Şi-am să vă rog să continuaţi şi să nu vă opriţi. Să citească şi ăştia care se feresc să vorbească de cultul maeştrilor şi nici nu le trece prin căpăţâni ce a fost. S-au grăbit să le tragă preşurile de sub picioare sau scaunele de sub fund şi s-au căţărat ei pe scaune. Nişte bieţi infractori…
I.N.A.: Bine. Am să mai adaug puţin, cât să nu te dezamăgesc. Sau cât să nu-şi imagineze ipochimenii că mă tem să îi deconspir.
Aşa am trăit şi ne-am forjat noi minţile şi caracterele în anii aceia grei şi înnebunitor de lungi. Ţi-aduci aminte? Afară era România oficială, cu obsesia faraonică a Personajului, cu defilările şi comunismul, cu natalitatea şi „decreţeii“ şi cu oastea de-adunătură fidelizată şi plătită gras, cum sunt plătiţi mercenarii. Scriitorii cu Omagiile şi sculptorii cu statuile şi pictorii cu portretele şi ceilalţi tot aşa, întreţinând cultul fetişizării şi nemurind la Cizmar. Leprele şi lichelele înghesuindu-se să-şi formuleze ataşamentul şi întrecându-se în lingeri măiastre la urechi, la Plenare şi la Congrese. Hahalerele politice şi hahalerele culturale făcând ce vor face mereu hahalerele…
Noi ne urmam Maeştrii şi Învăţătorii şi ne-nsuşeam de la ei lecţia verticalităţii. Şi lecţia solidarizării şi-a rezistenţei. În timp ce ăia fetişizau la Cizmar şi la Savantă, le răspundeam aşezându-ne după Antoniade şi după Tohăneanu, după Vanea Evseev şi după Mitropolit. Şi ţinându-ne gura, în caz de primejdie, vorbind aluziv şi esopic sau apelând la parabolă şi blocându-le lor înţelegerea. Cum proceda Antoniade. Că Profesorul, când descrie-n roman lumea instinctului, invariantă şi ostilă la orice adieri din afară, care s-o deregleze lăuntric, vorbeşte şi despre socialismul lui Prichi. Tot invariabil şi tot pentru totdeauna se voia şi ăsta, de parcă ciclul cunoaşterii atinsese apogeul şi nu mai era posibil alt drum şi nouă nu ne rămânea decât să ne conformăm cu „modelul“ înscris în tărtăcuţa lui Marx şi-n cerebelul lui Lenin şi-n alte căpăţâni de mai târziu. Să trăim ca sub un clopot de sticlă în socialism şi să nu vedem mai departe de socialism, aşa cum instinctul nu vede nimic dincolo de instinct. Să primim „indicaţii“ care să conserve teoreza la ăia. Nu cumva să ne treacă prin minţi şi-altceva şi să provocăm dezastrul!
Erau nişte trimiteri ruinătoare-n parabolă şi-i bine că n-ajungeau la ele bilele primitive. Dar ce n-ajungeau la ele, ajungeau la noi, iar noi aprindeam lumina şi-n alţii. Şi numărul „enclavelor“ gândirii libere şi nesupuse creştea şi deveneam tot mai siguri şi aşteptam ziua.
N-aveau ăia de-afară habar exact de ce se coace şi creşte în noi. Degeaba România oficială ne ţinea sub o observaţie strictă, fiindcă România din minte practica refuzul şi torpila, în spirit, la Partid şi la Capul Partidului, iar când marja noastră de manevră s-a redus şi posibilitatea de a vorbi a scăzut dramatic, am umplut marele bazin al ascultătorilor gândirii necenzurate, al gândirii din bancuri şi zicerile vremii. Ascultam şi ne încărcam cu subversiunea din ele şi ajutam să ajungă subversiunea la toţi. Iar replicile „în râcă“, din ziceri şi anecdote, aneantizau Partidul şi aneantizau Personajul. A fost starea de spirit.
Despărţământul acela mare de Românie neluată în calcul a fost relevant aici. N-o să găsiţi niciun banc - nici măcar unul singur! - în care românii să fi pus de-un blat cu Puterea, cu România oficială. Războiul de guerilă s-a dus necontenit şi pe reţeaua oralităţii s-a vorbit încontinuu în defavoarea Partidului şi-n defavoarea ăluia.
E mărturia unui bătrân umanist din oraşul liber crăiesc Timişoara. Şi ce dezaprob la o parte din istoricii zilei e că prea au văzut în români doar inşi îngenuncheaţi şi numai legume. E o viziune simplificatoare şi falsă. Şi e de parcă ar fi trăit în altă lume. E motivul pentru care am introdus în noua ediţie un potpuriu cu zicerile şi anecdotele vremii. Să se ştie ce-a fost cu noi.
Poetica de la „Boema“ o să fie dovada că am existat - câţi am existat - şi-am gândit liberi într-o vreme ostilă gândirii şi libertăţii gândirii. Ne-am lipit de Maeştri şi ne-am simţit înnobilaţi de prestigiul Maeştrilor. Ne uitam la dânşii fascinaţi, ca şi cum ar fi avut veşnicia înaintea lor şi-am fi vrut să penetrăm veşnicia împreună. Să prelungim, după pildele vieţilor lor, acelaşi crez umanist şi-aceeaşi profesiune de credinţă, care n-o să mai fie comunismul, nici capitalismul grivanilor, ci UMANISMUL. Mereu UMANISMUL. Oricât ne-ar privi nemulţumiţi „maeştri“ de-acum şi oricât ar arăta ca pieriţi. Şi nefericiţi să audă că nu am fost toţi o apă şi un pământ!
N-am fost, iar romanul îşi merită dedicaţia: Spiritului independent în gândire şi gândirii nesupuse la români. Câtă a fost.
Şi tot ca să se ştie, am venit cu Lecţia de poetică de la „Boema“. Cu învăţăturile despre poetica scrisului, spuse de maeştri ori luate de dânşii de la alţi maeştri şi ajunse la noi. De la Borges şi Faulkner, de la Sábato şi Márquez, de la Llosa şi Sartre, de la Cervantes şi Lampedusa, de la Joyce şi Céline ori de la Marin Preda şi Augustin Buzura, ai noştri. Poetica adevărată - nu aia oficială, cu izvorul şi cu ulciorul -, care ne-a salvat, atunci, de la mediocritate şi de la ratare. Fixată pe foaie, în CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI, o să rămână şi oamenii de mâine vor afla cum am rezistat şi cum ne-am păstrat.
P.V.T.: Acuma m-am lămurit de necesitatea noii ediţii.
Nu-s sigur, însă, c-au înţeles-o şi criticii. Şi-s curios să-mi spuneţi dacă sunteţi mulţumit de receptarea cărţii?
I.N.A.: Greu de stabilit. Cartea a apărut într-un tiraj confidenţial, de două sute de exemplare, dintre care patruzeci şi unu trebuiau să intre-n Bibliotecile judeţene. Nădăjduiesc c-au intrat.
M-am bucurat însă de şansa de a fi fost citit şi comentat, inteligent şi la obiect, de nişte oameni normali (un Radu Ciobanu, un Florin Ardelean, un Gheorghe Truţă, un Corneliu Mircea…). Lor le-am trimis CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI. Criticii cu carte de muncă - cei de la reviste şi din Uniune - nu m-ar fi citit. Sunt bătrâni şi uzaţi, cei mai mulţi dintre ei, iar textul este complex şi se refuză cititului în diagonală. Şi descurajează şi prin masivitate.
Şi deranjează şi scriitorul. Nonapartenenţa lui la grupări şi frăţii literare. Şi nu mă preocupă soarta romanului. N-am mentalitate de premiant literar şi nu mă grăbesc. Şi nu scriu ca să-mi fac un nume. Ce nume?
De citit, cartea o să se citească peste ani, dacă o să se citească. Atunci când autorul şi criticii romanului se vor reîncarna în cititori de CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI. Revanşa o să fie postumă ori n-o să fie deloc.
P.V.T.: Ce mă uimeşte e seninătatea cu care vorbiţi, de parcă nu aţi vorbi de un roman de aproape şapte sute de pagini, la care aţi lucrat şapte ani! Şi cred că de aici vă vine puterea de-a continua şi de-a privi înainte. În punctul ăsta, mă gândesc că am putea muta discuţia şi-asupra omului, și-a editorului, care aţi fost. Vreţi să-mi vorbiţi despre dumneavoastră?
I.N.A.: Despre mine? Nu m-aş repezi să-mi înşirui viaţa pe foaie! Oricum, am senzaţia că mă trec destul în personaje, ca să mai insist. Poate despre editor şi meseria de editor, una dintre cele mai frumoase şi mai responsabile din câte există, pentru că nu văd ce-ar putea să fie mai responsabil decât faptul de-a fixa, pentru viitorime, mentalitatea şi sensibilitatea vremii tale prin intermediul literei tipărite. Şi ce altceva mai frumos decât să înlesneşti şi să intermediezi drumul scriitorului tânăr spre cititor? Să construieşti puntea magică, pe care se-ntâlnesc cei doi. Să publici cartea şi să organizezi şi lansarea, să institui ritualul, banchetul minţii, la care devin co-părtaşi scriitori şi editori, organizatori şi cititori.
Atâta am scris despre lucrurile astea, încât nu mai ştiu nici eu unde am scris: în CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI, în IULIA FEIER, în VILA DE SUB COLINĂ, în RÂPELE GALBENE…
Şi dacă e să-mi aduc aminte şi să reiau ceva din ce-am scris, atunci reiau gândurile din IULIA FEIER despre esenţa şi exigenţele acestei meserii. Şi despre esenţa şi exigenţele unei vieţi închinate celorlalţi şi închinate Cărţilor.
E-o profesiune pe care nu merită s-o practici, decât dacă ai chemarea s-o practici. Şi gustul anonimatului. Şi tăria morală de-a pune opera editorului deasupra editorului, și puterea de-a trăi într-o confraternitate cu anonimatul, împreună cu ceilalţi editori. Ca-n Câmpiile morţii, cum ar fi spus Camus. Pentru că în cultură există ceva măreţ, ceva sublim, ceva grandios, cum numai în anonimatul morţii mai putem descifra. Doar acolo, pe nesfârşitele câmpuri de luptă, cad neînfricaţii, cad cei din faţă, pier cei mai buni, fără să ceară răsplată. În cultură, la fel: omenirea îşi afirmă valorile prin jertfa de suferinţă, de singurătate şi de generozitate a celor mai altruişti dintre pământeni. Editorii adevăraţi fac parte din avangardă. Te dezbăierezi de orgolii, de vanităţi şi interese şi te pui în slujba celorlalţi. Eşti şi nu mai eşti printre contemporani! Iar de rămas, rămân doar câţiva. Cei mai avizaţi dintre voi, despre care o să vorbească istoricii literari peste ani, dacă o să vă pomenească numele şi ăia!
Esenţial e c-ai intermediat ivirea Cărţii în lume şi cartea poartă cu ea destinul autorului şi, într-o paranteză sau într-un asterisc, numai o câtime din destinul editorului ei.
Pe urmă, cititorii te uită şi te-absoarbe sorbul uitării şi se-aşază tăcerea.
Şi te uită şi scriitorii, pe care i-ai publicat şi ţi-au dat sentimentul că o să-ţi fie prieteni pe viaţă. Nu o să-ţi fie. O să le scoţi cinci volume dar, la primul manuscris prost pe care o să-l respingi, o să-ţi devină duşmani. Şi cu fiecare despărţire de-apropiaţi şi prieteni o să fii tot mai singur şi singurătatea o să se instaleze tot mai tare în lume.
Dar n-o să te mai sperie nimic, nici măcar moartea, şi-o s-o percepi doar ca pe-o trecere lină dintr-o formă de materie-n alta şi-o să te eliberezi de tensiuni, de vanităţi şi orgolii. Şi-o să te mângâie gândul că o să murim cu toţii şi-o să te stingi împăcat şi senin fiindcă, acolo unde a greşit omul, repară natura: re-aşază semnul egalităţii între noi, câţi am fost şi vom fi aicea, pe Terra. Şi e ca o lecţie de smerenie. E cea mai generoasă şi invocată idee. E Marea Linişte. Despovăraţi de trufii şi-aroganţe, ne vom topi până la unul în anonimatul Firii, iar Pacea dintâi o să cuprindă iar universul.
P.V.T.: Sunteţi înfiorător de lucid în ce spuneţi şi regret că, după multele satisfacţii cu scriitorii, au urmat şi decepţiile. Şi vă mărturisesc că o parte din tristeţea dumneavoastră m-a lovit şi pe mine, dar mă bucur să constat că nu le purtaţi pică. Este ceea ce mă face să sper că putem avea o altă-ncheiere pentru interviu. Sunteţi de mai bine de-o jumătate de secol în Timişoara şi ultima mea întrebare este ce v-a plăcut cel mai mult şi mai mult aici?
I.N.A.: Mi-au plăcut oamenii. Maeştrii şi Învăţătorii, modelele despre care am scris atâta în CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI.
Şi clădirile ce poartă în ele o patină şi puţină oboseală de civilizaţie-ndelungată, şi parcurile oraşului, poate mai frumoase decât oriunde în ţară. Şi pe care le străbăteam zilnic în drumul spre editură şi dinspre editură. Şi-ntârziam pe câte o bancă cu orele, cel mai adesea cu Eduard sau cu Vanea Evseev, ori cu cine întârziam. Şi trăirile noastre rafinate prin cultură se mai rafinau o dată prin exerciţiul vederii. Iar descrierea de natură nu mai era o simplă şi banală descriere de natură, ci o osmoză între trăire şi peisaj, fiindcă aveam ce vedea. Civilizaţia minţii şi civilizaţia ochiului fuzionau şi, ce rezulta, rezulta starea asta de spirit a unor fiinţe transfigurate de frumuseţea şi echilibrul naturii.
Trăiam extaziaţi înaintea arborelui sacru, a arborelui chinezesc Ginkgo biloba din Parcul Copiilor, la sfârşit de octombrie, şi frunzele, în formă de evantai, atârnau îngălbenite pe ramuri pentru ca apoi, la intervale nemăsurate, să se desprindă şi să se lase antrenate într-o cădere domoală spre lut. Să se aştearnă frunze peste frunze şi să deseneze pe sol o perfectă arie galbenă. Să ţi se oprească respiraţia de-atâta frumuseţe şi să le priveşti nesfârşit. Şi să simţi moliciunea covorului.
Nici nu mai aveam noţiunea timpului, cu frunzele aurii ale lui Ginkgo biloba în lină cădere ori cu spectacolul policrom al Parcului, cu coroanele teilor şi-ale duzilor şi-ale vişinilor îngălbenite şi ele şi cu stejarii arşi de primele brume ale toamnei şi astea toate îţi maximizau şi-ţi universalizau trăirile, de parcă le-ar fi injectat cineva cu eternitate. Şi frunzele cădeau peste alte frunze şi le urmăreai plutirea spre pământ şi parcă auzeai foşnetul. Şi era fericirea.
Acum ştiu că am scris pagini memorabile despre parcurile oraşului şi-o să le port în mine cât o să fiu şi-o să le duc şi dincolo. O să le duc dorul şi-n Nefiinţă. Este ce simt. Şi nădăjduiesc că evocările mele să ajungă şi la alţi oameni şi să-nveşnicească şi trăirile altora.
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
