Oamenii cetății

Implant pentru refuz

Voi nu vedeţi, nimic nu s-a shimbat
Social, politic, totul este mat
Situaţia se împute, sistemul iar ne trage plasă
Dar sunteţi ignoranţi, aproape că nu vă pasă
Pierduţi în universuri mute vă consolaţi că-i bine
Nu mai există în ţara asta
Nici oameni curajoşi şi nici respect de sine.
Când mulţi trăiesc doar fiindcă aerul e-al tuturor
Furia creşte, se îndreaptă împotriva lor
Şi încet, încet va începe lupta cruntă
Şi se va termina cu măceluri multe

Guvernul ne aruncă praf în ochi - suntem în tranziţie
Iar la nevoie sunt folosite
Taburi şi bastoane de poliţie
Ceasul se apropie
Veţi fi vânduţi şi cumpăraţi
Preţul va creşte
Dar să rezistaţi
Atacul psihologic
Va deveni abuz
Iar ca să reuşiţi
Aveţi nevoie de un:
IMPLANT PENTRU REFUZ
IMPLANT CONTRA ABUZ
Foarte clară, soluţia se arată
Viitorul e umbrit, imaginea pătată
Oricum nu mai sunteţi voi, nu există încă libertate
E timpul să nu le mai oferim - acte de caritate
Optaţi pentru shimbare - suntem cu voi
Optaţi pentru shimbare - suntem cu voi.
IMPLANT PENTRU REFUZ
IMPLANT CONTRA ABUZ
Ceasul se apropie
Veţi fi vânduţi şi cumpăraţi
Preţul va creşte
Dar să rezistaţi
Atacul psihologic
Va deveni abuz
Iar ca să reuşiţi
Aveţi nevoie de un:
IMPLANT PENTRU REFUZ
IMPLANT CONTRA ABUZ

Hai că au trecut câteva zile, s-au mai aşezat lucrurile.
Uitându-mă prin colecţii, am văzut că primul articol despre Implant pentru Refuz l-am scris în 2 octombrie 1996. Peste două zile aveau să-şi lanseze primul album. Wow! De atunci, pe cât a fost posibil, n-am mai ratat nici un concert, nici un album.
În 1997, în iulie, venit cu Pasărea Colibri la Timişoara în turneul Hollywood Rock, Florian Pittiş îmi spunea într-un interviu: „Aveţi o trupă la Timişoara tânără, dar mare, care nu are legătură cu nimic din ceea ce există la ora actuală în România. Au muzică şi, mai important, au mesaj. Trupa se numeşte Implant pentru Refuz. Aveţi mare grijă de ea!”.
Au trecut 25 de ani de atunci. Iar ce s-a întâmplat vinerea trecută la Faber, unde s-a bătut recordul de spectatori plătitori la un concert IPR, a confirmat încă o dată cele de atunci, motiv suficient
să îi declarăm „Oamenii cetăţii” de astăzi.
Şi să vă oferim o poveste din poveşti adunate de-a lungul timpului.

1995, la mare
Implant pentru Refuz este produsul 100% local, timişorean prin excelenţă. Şi totuşi, începuturile IPR le găsim la sute de kilometri de Timişoara, la Costineşti, lângă Obelisc. Vita cu Bulbuc cântau atunci în Psycho Pampers, Tzavă şi Mashi erau în Haos. Iar IPR a fost rezultatul unei întâlniri întâmplătoare între timişoreni aflaţi vara în vacanţă la mare: „Ne-am întâlnit la mare, în 1995, cu un tip pe care-l ştiam din oraş, care avea ceva tricou cu Biohazard şi o bandană pe cap. Era Pupilu, primul basist din Implant pentru Refuz. Şi a zis că ne ştie, i-am zis că şi noi îl ştim, i-am dat să guste din vinul ce-l aveam cu noi. Eram la Costineşti, cam pe lângă Obelisc, şi mai jos erau, la masă, Tzavă, cu Mashi şi cu alţi oameni din Timişoara. Şi Pupilu zice: «Eu am vorbit cu ăia doi din Haos şi mai vorbesc şi cu voi şi când ajungem în Timişoara să facem o trupă de hardcore dacă vreţi, că nici ei nu mai vor să cânte punk». Am zis OK; şi ne-am întâlnit în octombrie în Timişoara şi aşa a început”, povesteşte Vita.
Primele trei concerte au loc cu numele Toxic Taboo, greu de înţeles, greu de reţinut, greu de… greu de orice. Trebuia ceva mult mai simplu, iar Vita avea două idei. Prima dintre ele, Implant. A doua, normal, Refuz. Discuţii, argumente pro şi contra, unii cu Implantul, alţii cu Refuzul, până a venit Bulbuc şi a pus punctul pe i: „Îi zicem Implant pentru Refuz şi gata!”. Toată lumea mulţumită. A început.

Primul album
Sfârşit de 1995, început de 1996, repetiţii, apar primele piese. „Tăcere şi resemnare” şi, se putea altfel?, „Să curgă bere pe Bega”. Pupilu, prieten cu Emil Biebel de la Rocka Rolla, îl invită pe acesta din urmă la sala de repetiţii. În fine, e nevoit să-l invite, pentru că nu se auzea mare lucru pe caseta pe care i-a dat-o: „Pupilu mi-a adus o casetă pe care era înregistrată foarte prost piesa «Să curgă bere pe Bega».
M-am dus la sală, la repetiţii, să-i aud cum cântă şi mi-au plăcut foarte mult - nu atât din cauza muzicii, cât datorită faptului că muzica lor avea un mesaj, nu era doar o lălăială de dragul de a cânta. Le-am spus că dacă fac încă zece piese ca «Să curgă bere pe Bega» îi ajut să-şi scoată un album”, povesteşte Emil. „Îţi dai seama cum suna pe vremea aia la repetiţii, câte trei pe o staţie, dar Emil a simţit că era acolo ceva potenţial şi că e ceva diferit faţă de ce se întâmpla în zonă şi a zis că dacă facem zece piese ca alea, el face rost de studio şi tragem albumul. Dă-i, lucrează, texte, tot şi în 1996 am scos primul album. A fost tras în trei-patru zile, trăgeam toţi deodată, într-un studio din Arad, pe casetă, care era multi-track. Caseta mergea într-o singură direcţie şi avea patru piste. Pe un canal au intrat tobele, pe un canal chitarele, pe unul basul şi pe altul vocile. În caz că greşea cineva flagrant, se putea derula şi trage doar pe track-ul ăla. Dar, de exemplu, dacă greşea o chitară, trebuia şi celălalt chitarist să mai tragă odată”, îşi aminteşte Vita.
IPR a fost, atunci, prima trupă de hardcore din România. Etimologic, hardcore se referă la ceva direct şi răspicat, ceva ce pătrunde adânc, clar şi fără ocolişuri. Ideea de hardcore în muzică rezidă în a spune „pe fatză” ceea ce simţi şi gândeşti, ceea ce te nemultumeşte şi te irită, ceea ce te consternează şi intrigă. Hardcore este o atitudine şi un mod de a exista.
Impactul asupra publicului a fost zguduitor; oamenilor nu le venea să creadă că aşa ceva se poate întâmpla şi la noi în ţară. IPR au fost primiţi foarte bine peste tot, erau ceruţi la concerte, pentru că au adus ceva nou, ceva în întâmpinarea aşteptărilor publicului sătul de peisajul rock existent.
Acest public a primit „implantul pentru refuz”: o atitudine, un mod de a rezista presiunilor sistemului în totalitatea sa. „Ceasul se apropie, veţi fi vânduţi şi cumpăraţi, preţul va creşte, dar să rezistaţi, atacul psihologic va deveni abuz, iar ca să reuşiţi aveţi nevoie de un implant pentru refuz”, nu?
Muzica, în general, şi textele, în special, erau inspirate din viaţa social-politică cotidiană şi vizau o serie de aspecte ale ei despre care mulţi alţii se temeau să cânte. Ideile IPR îşi aveau sorgintea în sistemul politic, în viaţa cotidiană şi abuzurile sale inerente, în corupţia la nivel micro şi macro, în încercările omenirii de a depăşi situaţiile de criză.
Albumul s-a vândut în zeci de mii de exemplare – nu se ştie exact câte, el fiind produs de East&Art, dar se bănuieşte că au fost vreo 80.000.

Confirmarea
Următoarele două albume, „Permis portsinucidere” şi „Culori”, au fost produse direct de Rocka Rolla. Numai pe casetă, bineînţeles, aşa erau vremurile. Muzical, în creştere, dar cu aceeaşi atitudine de la început. Lucrurile nu merg bine, ce facem, care este soluţia? Implantul pentru refuz. Refuzul nu este o stare negativistă, ci o soluţie de adaptare. Trebuie să înveţi să spui NU celor care impun o limită creaţiei, valorilor existenţiale şi persoanei tale. Arată că ai un cuvânt de exprimat, vocea ta contează...
„Permis portsinucidere” avea să facă vâlvă şi după 20 de ani de la lansare, când cei de la Radio România au refuzat să difuzeze un mesaj publicitar pentru Embargo Fest deoarece acolo erau menţionaţi cei de la IPR. Or, IPR au scos albumul ăla care îndeamnă lumea să se sinucidă. Atât au priceput ei, atât i-a dus capul.
Al patrulea album, „Oameni fără fetze”, a apărut în 2001, la MediaproMusic. A fost primul album apărut şi pe CD, scos la o casă mare de discuri. „Am semnat un contract «mega mişto», pe 50 de ani, noi ştiind business şi muzică. Nici acum nu suntem mai breji”, spune Vita.
Dar, cu toate acestea, îşi învaţă lecţia şi încep să îşi producă singuri albumele.
De la un album la altul, stiulul se schimbă, evoluează, dar rămâne rock. În 2007 apare „Monolith”. „Nu vrem să dăm o definiţie foarte punctuală a stilului abordat. În prezent suntem în zona crossovermetal-ului”, spun în mapa de prezentare a albumului. Rodul unei munci asidue de creaţie, „Monolith” este apoteoza a 12 ani de activitate muzicală, un material matur, sincer, ce marchează începutul unei etape superioare în evoluţia muzicală a IPR şi nu numai, ci chiar a muzicii rock din România şi, de ce nu, din estul Europei. Reflectând asupra tranziţiei spirituale, „Monolith” redefineşte adevărul, impune respectul şi incită la o atitudine pozitivă. Consecvenţa mesajului şi apariţiile scenice spectaculoase au adus celor de la IPR un statut aparte pe scena muzicală românească, precum şi un public extrem de devotat, energic şi pasionat de muzica live, un public cu care foarte puţine trupe de la noi se pot lăuda.
Urmează în 2009 „Otheroot”, scos la Firefield Records – un fel de best of, dublu CD – un disc cu piese în limba română, unul cu piese în engleză. Iar în 2015 vine „Cartography” - primul album românesc realizat în urma unei campanii de crowdfounding.

Pe cont propriu
Ce înseamnă asta? Ai o trupă, ai fani, dar nu vrei să fii dependent de un impresar sau de o casă de discuri care să îţi impună vreo viziune despre ceea ce ar trebui să cânţi, sau despre cum ar trebui să fie aranjate piesele pe următorul album, cum să arate coperta sau ce design să aibă articolele de promovare. Şi atunci, ceri ajutorul fanilor, care pun mână de la mână şi devin co-producători ai albumului trupei lor favorite. Iar albumul iese aşa cum şi-l doresc ei, şi nu cum îl gândeşte vreun mahăr din industria muzicală, care îşi ia şi un procent semnificativ pentru gândirea sa proprie şi care, de multe ori, nu are legătură nici cu trupa, nici cu muzica, nici cu publicul căruia i se adresează produsul. „Independenţi de o casă de discuri şi fără limite în creaţie, ne-am gândit la această colaborare directă - o chemare la arme; să facem împreună acest album. Avem acum oportunitatea de a crea acest material cu voi, oamenii care cred în noi, care ne-aţi susţinut de-a lungul timpului şi care ne-aţi inspirat să mergem mai departe. Noi am crescut ascultând hard-rock, punk, hard-core, metal şi vrem să încurajăm această scenă aflată în continuă dezvoltare. Când totul în jur converge spre forme comerciale de muzică, noi rezistăm”, anunţau cei de la IpR.
Rezultatul: „Am depăşit suma pe care ne-am propus-o, dar nu am calculat bine şi ne-am trezit că am plătit dublu tot, dar suntem fericiţi cu materialul care a ieşit. Reuşita acelei strângeri de fonduri ne-a dat un impuls foarte mare atunci, am văzut că există oameni care sunt interesaţi”, spune Vita.
În 2016 a venit la rând albumul „Acustic (Live@Unirii 5)”. Albumul a luat naştere în toamna anului 2015, când IPR au fost invitaţi să susţină un concert acustic în grădina din Piaţa Unirii nr. 5 din Timişoara, unde au cântat piese care pentru ei înseamnă foarte mult şi pe care şi-au dorit să le ofere publicului într-o altă nuanţă - iar rezultatul a fost o experienţă fantastică atât pentru formaţie, cât şi pentru public. Experienţă care, de altfel, a fost împărtăşită şi altora cu un turneu acustic, în care piesa „Apus” a fost interpretată diferit în fiecare oraş, alături de un talent local care şi-a imprimat propria personalitate pe melodie.
În fine, în anul 2019 a venit albumul „SubRadar”, unul deosebit din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că „SubRadar” celebrează prieteni şi prietenii, cuprinzând doar piese realizate în colaborare cu artişti dragi şi apropiaţi IPR-ului. Astfel, pe „SubRadar” pot fi ascultaţi, împreună cu Implant pentru Refuz, Adrian Despot de la Viţa de Vie, Cătălin Chelemen de la Coma, Nick Făgădar de la Luna Amară, Bean de la Subcarpaţi şi Şuie Paparude, Junkyard de la ROA, DJ Hefe de la Coma, Dan Byron de la Byron, Andrei Robin Proca de la Robin and The Backstabbers, Laura Brat de la Partizan şi Grey Matters, pianistul Teo Milea, Dora Gaitanovici şi Daria Elena - aceasta din urmă câştigătoare a concursului organizat de IPR, „Căutăm vocal”. „SubRadar” a fost lansat iniţial doar în format digital, linkul şi codul de down­load fiind printate pe o hârtie specială care, odată plantată, se transformă în flori de vară. Abia acum, în 2022, albumul a apărut şi pe CD.
Iar mai departe... cine ştie, poate chiar în anul acesta vom avea parte şi de ediţii limitate, pe vinil, pentru colecţionari, din albumele „SubRadar” şi „Acustic”. „Acum se feresc toţi de rock, au dispărut emisiunile de profil, a dispărut presa scrisă de muzică. Internetul a ajuns să fie foarte important; nefăcând parte dintr-o cultură mainstream, nu eşti acolo, pe toate radiourile şi în toate benzinăriile şi peste tot. Platformele sociale te ajută să te prezinţi oamenilor care caută genul ăsta de muzică şi aşa ajung ei la tine şi creezi o comunitate. În plus, ştim cu toţii că poţi să-ţi faci rost de un album de pe net în multe feluri - noi încă ne bazăm pe fanii noştri adevăraţi, pe oamenii care vor obiectul în sine, cd-ul, vinilul, să-l aibă în mână, să aibă versurile acolo, nu pe un site de versuri, să aibă grafica legată de piese, să reuşească să descifreze codurile. Sunt încă oameni care preţuiesc vinilul, cd-ul”, mai spune Vita.

IPR Gherila suntem noi!
Nu am pus accent în materialul de faţă pe nume din IPR. Nu este cazul. Şi aceasta deoarece Implant pentru Refuz nu este doar formaţia care urcă acum pe scenă. Sau care a urcat pe scenă în 1995. IPR nu este doar un om, cum nu este doar un grup de oameni. Şi cum nu este doar muzică. Implant pentru Refuz este atitudine. Implant pentru Refuz este mesaj - unul de analiză, refuz şi proclamare. Peste toate acestea, Implant pentru Refuz este vocea unei generaţii. Implant pentru Refuz suntem noi, toţi cei care vedem că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie. Toţi cei care protestăm nu pentru că ne place să fim protestatari, ci pentru că vedem cum ni se fură viitorul. Toţi cei care vedem că putem să trăim într-un oraş, într-o ţară, într-o lume mai bună decât acestea construite de cei ce ne conduc.
Iar cel mai îmbucurător lucru, vizibil la concertul IPR de la Faber, este că ştafeta cu „avutul grijă de IPR”, mesajul lăsat de Moţu Pittiş, are de cine să fie preluată şi dată mai departe. Pentru că acolo, în primul rând, au fost şi copii. Mulţi. Şi pentru că avutul grijă de IPR, de fapt, intră la categoria „avut grijă de Timişoara”. Atât cât mai este ea astăzi.

Articol realizat de Flavius BONCEA
Foto: Leonard ARDELEAN