(Pe)trecere în revistă
Cu unele notabile excepţii (trei-patru luni în ´92, două-trei luni în ´96 - anii bisextili, olimpici şi,-n rest, electorali), am publicat sporadic, din păcate, în cotidianul „Timişoara”. Director, din ianuarie ´90, al „Naţionalului” local şi prins în forfota unor activităţi ce nu erau, în fond, vocaţia mea, apariţia noii publicaţii mă prinsese pe picior greşit, în sensul că eram indisponibil pentru o, cât de cât, colaborare. Nu aveam vreme de articlerie: mi-era mai lesne să combat la radio. Răsfoiam pe apucate foaia, care era, în fine, a (o)poziţiei noastre, nu fără gustul, mai curând amar, al unei frustrări gazetăreşti şi cu sentimentul, vag culpabil, că nu particip mai activ la demoliţia vechii ordini. Mi-aduc aminte, cu emoţie, transliteraţia în engleză, pentru, adică, Occident, a numelui de Timişoara: TEE-MEE-SHWA-RAH, care apăruse, iniţial, în antetul foii omonime. (Re)intrarea într-o Europă, mai mult sau mai puţin afinitară, avea să vădească, însă, un ideal (să-i spunem:) asimptomatic (ca, de altfel, orice ideal). A venit, în fine, „Proclamaţia”; atunci am debutat în „Timişoara”, la începutul lui aprilie ´90, cu un articol de firească adeziune. Prin „binoclul” punctului său 8, lumea părea mai limpede, mai pură; numai că-i era dat acestei cifre să fie realmente un binoclu, un 8 orizontal, adică, - simbol precar al unui infinit tangibil tot la modul asimptomatic. Mirajul Pieţei Universităţii mi-a inspirat, apoi, un alt articol: „Golani au fost, golani sunt încă”. A urmat, în iunie, „Mineriada”. Am scris în august, publicându-l prin octombrie, un fel de „cântec” rimbaldian, unul „al celui mai ´nalt turn”. (Povestea lui e următoarea: anticipând sfârşitul tragic al Pieţei Universităţii, de unde şi „ulanii” amintiţi, care aveau, în rest, să fie mineri de-aievea sau în travesti, am compus, în mai, un prim catren, lăsându-l să aştepte până-n august, când soarta „domnilor golani” era, cum bine ştim, pecetluită). „Troiţă (I)” şi „Troiţă (II)”, scrise în anul următor, aveau să-mi fie publicate, pe urmă, în aceeaşi foaie. Li s-a adăugat, peste doi ani, un „Post-scriptum” (încă inedit, referitor la vizita ratată a Majestăţii Sale Regelui Mihai, într-un octombrie vitreg şi mizer). Cât despre „«Timişoara» Timişoarei”, poema, strict ocazională, datează din aprilie (sau martie?) ´92 şi are, strictamente, în vedere începuturile publicaţiei, când cetatea-şi căuta defuncţii, încercând să-i numere exact, nu dintr-un zel contabil, dacă vreţi, ci din devotament expiatoriu, - ca în, bunăoară, „Antigona”. Or, rolul Antigonei îl juca, atunci, în Timişoara, „Timişoara”! Şerban Foarţă
La plus haute tour
„Doamnelor golance,
domnilor golani,
netrecuţi prin lance,
încă, de ulani...”
...Orişicât te chinui,
nu ştii să-l continui:
întărită, lava,
´n crater taciturn, -
cântecul în slava
celui mai ´nalt turn
ţi-a rămas nemai
încheiat, din mai.
Fi´ndcă o petunie
pe pustii alei
(13 iunie
e chiar ziua ei),
i-a ieşit în cale
fluşturimii tale;
şi, cu iunie, luna
lui Cuptor, şi ea,
mângâindu-i buna
brună catifea,
tandru şi sedus,
ţi se va fi dus.
Azi, o zi de luni e
dintr-un august, când
pragul lunii iunie
ţi se-ntoarce-n gând
şi te rearuncă
´n pregetosul „încă”:
Doamnelor golance,
domnilor golani, -
netrecuţi prin lance,
încă, de ulani,
fie ca să mai
zăboviţi în mai –
făr´ de-a trece, însă
´n germenii nefaşti;
ci, cum lumea strânsă
ca pentru un Paşti
de azur şi aur,
stăruiţi în Taur!
Troiţă
I.
Inima, lacrima, rana,
roua şi lamura: hrana
celor curaţi, neprihana
privighetorilor, - Ana
Blandiana a fost insultată.
Marmura şi hexametru´
într-un confuz perimetru
înfumegat de salpetru
şi sângerări, - domnul Petru
Creţia a fost molestat.
Ianus şi Marele An,
vulturul sfântului Ioan,
ţara părintelui Ioan,
taina Graalului, - Ioan
Petru Culianu a fost ucis în America.
II.
Jaloba, jalea sau doina
caselor din care moina
s-ar fi ales, pentru oina
unor nebuni, - doamna Doina
Cornea a fost maltrată.
Greul nevorbirii, - al nesomnului,
când, nefiind nici al somnului,
nici al rostirii, al Domnului
nostru eşti, - numele domnului
Corneliu Coposu a fost maculat.
Clarul: neumbra, neceaţa,
neîntunericul; gheaţa
mai înmuindu-se; viaţa
nemaisfiindu-se, - Piaţa
Golanilor fu măturată (iar carosabilul
redat circulaţiei rutiere).
Post-scriptum
Doliu-al speranţei, al Zecelui
Mai, - în decursul prearecelui,
al mizerabil de recelui
7 octombrie, Regelui
nu i-au permis să coboare din aeronavă.
„Timişoara” Timişoarei
Începute ca un bocet
după morţii Timişoarei,
paginile „Timişoarei”
mai foşnesc, şi azi, a bocet.
Paginile „Timişoarei”
mistuindu-se, cenuşa
lor aduce cu cenuşa
uneori, a Timişoarei.
Încolţind din zaţul morţii,
paginile „Timişoarei”
nu ştiu dacă Timişoarei
au să-i numere toţi morţii;
că-i vor fi, însă, uşoarei
lor cenuşi, curată urnă
cred, - cât încă-i ne dejurnă
„Timişoara” Timişoarei.
(Text preluat din „10 ani de la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara”, revistă-supliment al ziarul „Timişoara”, 11 martie 2000)
Amintiri din ultimii 30 de ani
De cunoscut, l-am cunoscut în 1992. Era decembrie, parcă, la Casa Tineretului se lansa albumul SymPhoenix Timişoara - primul scos de Phoenix după 1989. Eu, copil, acolo, fan. El - celebru deja (chiar dacă, recunosc, eu încă nu-l ştiam).
L-am aflat atunci. Mi-a semnat şi mie pe disc, „Lui Flavius, galben-auriu”. Habar n-aveam că numele meu asta înseamnă şi probabil nu aş fi ştiut nici astăzi dacă nu ar fi fost acea fericită întâlnire din urmă cu, iată, trei decenii. Trei decenii în care am avut norocul de a-l (re)întâlni în multe ocazii şi ca atunci, în 1992, de fiecare dată am avut câte ceva de învăţat.
Dar să revin. Decembrie 1992, mă-ntorc acasă, pun discul la pick-up şi încep să caut prin biblioteca lui tata. Găsesc, acolo, două cărţi apărute-n ´78 – „Simpleroze” şi „Şalul, eşarpele Isadorei/Şalul e şarpele Isadorei”. Nu mai citisem aşa ceva.
„Roze albe, roşii roze, roze roz;
ce frumoase roze! Parcă sunt pictate!
Una dintre ele fi-vei mâine, poate,
prin metempsihoză, «par une symplérose»”.
A urmat, apoi, o îndelungă căutare prin anticariate după „Texte pentru Phoenix”; neîncununată de succes, însă. Doar peste vreo doi ani, când la Nemira a apărut „Versuri Phoenix”. Pe care am citit-o, răscitit-o, comparat-o cu textele de pe album - erau ele şi nu erau, ceva era cântat, altcumva era scris, greu de înţeles, dar totuşi minunat.
„Iată că renaşte cel ce, singur, are
darul de-a se-ntoarce, curăţit prin mare
foc; duhovniceşte, cel hrănit cu-ambrozie
´n vârf de chedru verde: cumpănă şi osie”.
Era, însă, o întreagă poveste cu această carte. Aveam să o aflu mai târziu.
Profesorul
Prin 1994 am început să scriu la ziar - poveste lungă, nu e locul ei aici. Însă mi-a plăcut suficient de mult încât să doresc să aprofundez jurnalistica, drept pentru care, în 1996, iată-mă student la Facultatea de Jurnalistică a unei universităţi private din Timişoara. Printre profesori, mare bucurie, era şi el, cu un curs despre istoria presei româneşti.
Prima oră: „Vouă vă place aici? Mie nu-mi place. Nu mă simt bine. Sala asta, băncile astea, scaunele... E sordid. Nu mai bine mergem la o terasă şi vorbim acolo?”. Așa am făcut. Și așa aveau să fie cam toate orele cu el. Mergeam la o terasă, ne luam fiecare după gust şi dorinţă - o bere, o cafea, un suc, o vodcă - şi stăteam la poveşti. Nu era un curs tipic, dar omul este o adevărată enciclopedie. Era o plăcere să stai cu el. Plus - lucru deloc de neglijat pentru nişte studenţi amărâţi - făcea cinste de fiecare dată. Chiar şi atunci când nu şi-ar fi permis. „Nu aveţi să îmi împrumutaţi nişte bani ca să vă fac cinste?” este o întrebare pe care, probabil, mulţi nu o să o putem uita vreodată. Şi chiar dacă îi spuneam că nu trebuie să ni-i dea înapoi, o făcea de fiecare dată. Cred că acea şcoală, de fapt, l-a costat mai mult decât a avut de câştigat de pe urma ei.
Acolo am adus vorba de cartea cu „Versuri Phoenix”, apărută cu mai bine de doi ani în urmă. S-a enervat: editura şi-a bătut joc de carte. I-au schimbat titlul, era plină de greşeli... başca nu a primit nici un leu din drepturile de autor cuvenite, conform contractului. Pot să scriu asta? Cine ştie, poate rezolvăm ceva... „Bineînţeles!”...
Mi-a adus toată corespondenţa pe care a purtat-o cu editura, contractul. Am sunat editorul, acesta mi-a zis că nimic nu e adevărat, că poate a uitat el că a fost plătit. Din scrisori, însă, reieşea altceva. Una, de la editură, din aprilie 1994, era plină de scuze pentru greşelile din carte, pentru modul în care aceasta a apărut, cu promisiuni de recalculare şi plată a drepturilor de autor şi de o reeditare demnă. Alta, a lui către editură, de dată recentă: „Au trecut mai bine de doi ani de când mi-aţi scris epistola pe care o anexez misivei mele (dimpreună cu Contractul nostru din 3 martie ´93). Cum, de atunci, n-a mai urmat nimic, rămâne, eventual, să-mi scrieţi alta, - pentru care, după cum vedeţi, vă mulţumesc anticipat”. Ce-nseamnă (sau însemna) puterea presei? Editura l-a contactat imediat pentru a-i transmite că are de primit cutare sumă („Ea reprezintă cam trei sferturi din salariul meu lunar, care e modic. Nu asta are, însă importanţă, ci promptitudinea cu care dl. Nicolau (ce mie, în calitate de simplu autor, nu catadicsise a-mi răspunde) dă curs somaţiei unui om al presei, - al celei de-a patra puteri în stat, adică”.).
După aceea, i-am dus şi cartea la semnat. Ştiţi ce a făcut? Prima dată a luat-o, a răsfoit-o şi, unde a considerat necesar (sau, mai bine zis, unde era necesar), a făcut mici corecturi: o virgulă, un alineat. Apoi a scris dedicaţia:
„Lui Flavius, căruia-i rămân dator că din urâta harţă m-a scos, încât nu mai amân să iscălesc”: ... şi urma numele, cu un „&” între prenume şi nume. Pentru ritm şi rimă.
Ar merita, poate, să se facă la un moment dat şi o antologie cu dedicaţiile pe care le-a dat de-a lungul timpului. Nu de alta, dar nu vorbim de simple dedicaţii ci, de cele mai multe ori, de mici bijuterii, care, chiar dacă sunt destinate cuiva anume, ar merita să ajungă şi la cunoştinţa celorlalţi care-l iubesc şi apreciază. Alt exemplu: tot din acei ani ai facultăţii datează (ce ironie!) o copie xerox după volumul „Copyright”, dedicată astfel:
„Lui Flavius, să mai dea un raid prin xeroxatu-mi Copyright”.
Omul
Au fost, apoi, multe momente, Unele trăite, altele citite sau aflate din poveşti.
Erau seri într-un local din apropiere de Piaţa Maria, „La Rochelle”, unde ne cânta la pian şi lua fetele la dans. Era un dansator impecabil, lucru pe care-l ştiam şi din cartea lui Nicu Covaci, unde acesta povestea cum o lua la dans pe mama sa (a lui Nicu) şi, în ritmul îndrăcit al unui swing, s-a lovit de un dulap, accident în urma căruia s-a ales şi cu o palmă de la Tamara, şi cu un ghiveci de flori în cap.
Sau nopţi lungi într-o bombă construită din placaj, în apropierea Universităţii, „Amigo” se numea, unde insensibili la discuţiile noastre - intelectuale ale lui, cu vagi pretenţii intelectuale ale comesenilor - alţi clienţi jucau table, cu tot zgomotul de fond pe care îl produc acestea. „Domnilor, nu aţi putea, vă rog, să jucaţi cu zaruri lichide?”, i-a întrebat.
Am aflat şi că a fost, pentru o scurtă perioadă de timp, director al Teatrului Naţional din Timişoara. Dar nu era el omul care să fie director, fapt pe care îl recunoştea cu francheţe. A povestit că întreaga lui perioadă de manager poate fi rezumată într-o singură întâmplare, şi anume că în prima lună a uitat să treacă o persoană pe statul de plată pentru salarii; anume, pe el însuşi.
Şi ar mai fi de amintit, aici, şi omagiul pe care l-a gândit după trecerea la cele veşnice a celei care i-a fost soţie - Maria-Mia, plecată dintre noi la 10 aprilie 1998, după ce, cu un an înainte, îşi susţinuse teza de doctorat. A fost nevoie să treacă încă un an şi după aceea încă unul ca acea teză de doctorat să vadă lumina tiparului, căci editorul - cel care-i fusese soţ - nu i s-a putut uita la pagini „altfel decât printr-o lentilă a lacrimei, - ce limpezeşte şi tulbură, concomitent”. A fost un an greu pentru pentru el; şi mi-a povestit ce vrea să facă. M-am oferit să iau eu textul şi să îl culeg şi l-am simţit uşurat. Rezultatul a fost volumul „dueT/Lul celor două muze”, o carte de debut apărută cu întârziere şi postum, ca un „mulţumesc” târziu adresat celei care i-a fost alături atâţia ani.
Scriitorul
E greu să scrii despre el ca scriitor. În primul rând, pentru că scriitura cuiva vorbeşte despre el mai bine decât ar putea să o facă oricine altcineva. Iar în cazul lui nici nu ştii de unde ai putea să porneşti.
M-am apucat să scriu acest text în apartamentul de la bloc; am scotocit prin prea mica (după gustul meu) bibliotecă de apartament şi am scos la iveală vreo treizeci de volume care-i poartă semnătura; cu siguranţă, la sat, am mai multe. Dar nu le am pe toate, nu aş avea cum. Şi cred că nimeni nu le are. Câte a scris? Poate 70, poate 80, poate mai multe titluri, nu am găsit niciunde o listă exhaustivă. Cele mai multe, de poezie; dar şi de proză, de eseistică, lucrări dramatice, traduceri, dialoguri. Acestora li se adaugă o bogată activitate publicistică, prezenţa într-o mulţime de antologii, prefeţe scrise pentru alţii, studii critice, ba chiar şi lucrări de artă plastică. Nu a scris doar în română, ci şi în franceză („Abécédaire” şi „L’endroit est androit, l’envers est en vers”) şi germană („Schlimmericks”). A apărut în manuale pentru limba şi literatura română pentru clasa a IX-a şi pentru a clasa a XII-a.
N-am cum să scriu despre toate; nu mă pricep, nu e domeniul meu. Dar vreau să împărtăşesc nişte amintiri/cuvinte/idei despre câteva din cele pe care le-am descoperit în biblioteca de apartament.
Ar fi, prima dată, „Caragialeta” - volum care avea să deschidă, în 1998, colecţia de carte frumoasă a Editurii Brumar, o colecţie denumită printr-un simbol grafic care a făcut istorie. Cartea, la care s-a muncit foarte mult sub coordonarea lui Adrian Bodnaru şi Dan Ursachi, avea la final o menţiune nemaiîntâlnită: „Acest volum apare fără nici o greşeală de tipar”. Dar când îşi bagă dracul coada... s-a întâmplat ca în colofonul de la final, o literă, un „l”, să plece din cuvântul „ilustraţiile”, lăsându-l „iustraţiile”. Tirajul a fost refăcut. Cartea a apărut fără nici o greşeală de tipar. Dar şi fără menţiunea conform căreia apare fără nici o greşeală de tipar.
Apoi aş vorbi de „Fotballetto”, apărută în 2012, o carte la a cărei apariţie mi-am adus contribuţia cu „Vestul”, ziarul pe care îl scoteam în acei ani, şi care reprezintă o culegere de cronici sportive atipice, în versuri, făcute câtorva meciuri de la Campionatul European de Fotbal din Austria şi Elveţia.
„Roşul uşor e rozul iluzor” este un roman impresionant, apărut în 2008. Un palindroman. Ce înseamnă asta? Încercaţi să-i citiţi titlul de la coadă la cap. La fel şi numele personajelor: Vasile Elisav, Nora Aron, Madam Adam. Cine poate să scrie un roman aşa?
Probabil cineva care, în acelaşi an 2008, a scos o carte intitulată „Micul Print”. Una lipogramatică, adică una care nu cuprinde nici un Ş/ş sau Ţ/ţ. Cu excepţia celor din numele autorului. Iar după ce veţi încerca să scrieţi un astfel de text, treceţi la traducerea romanului „Dispariţia”, al lui Georges Perec, apărută în 2010. Traducerea în limba română respectă întru totul reţeta franceză, în sensul în care din carte lipseşte cu desăvârşire litera „e”. Mai mult decât atât, volumul are o introducere făcută de traducător pe reţeta inversă: un text în care singura vocală care apare este litera „e”. Oricine ar spune că este imposibil să scrii aşa, cu atât mai mult să traduci un text nefolosind deloc una dintre cele mai folosite vocale. Sau să scrii folosind o singură vocală. Ei, poate că nouă, celor obişnuiţi, ne este imposibil. Lui, însă, nu - şi ne-a dovedit acest lucru.
Mai îmi aduc aminte de o lansare, la librăria „Eminescu”, pe o ploaie torenţială afară, a volumului „Erau ziare, evenimente”, tipărit pe hârtie de ziar, cu foi care se desprindeau, cu poezii bazate pe articole din ziare. Vorbitorii - mulţi, publicul, probabil din cauza ploii, - puţin. Foarte puţin, de altfel. Spunea că se simte ca un jucător de curling - numai acolo sunt câţiva zăbăuci în centru care freacă podeaua să alunece greutatea aia, cum s-o fi numind ea, în timp ce publicul lipseşte cu desăvârşire.
S-ar mai putea vorbi mult şi bine despre cam fiecare carte. Despre „Micul tratat de pisicologie” în care adună diverse „bucăţi feline”. Despre „69”, scoasă împreună cu Ion Barbu, un „eroto-ABC”. Despre traducerile, cu notă proprie, din Rilke, Salvador Dali sau Leonard Cohen. Sau despre
„Hexachordos” - după părerea mea neavizată, cea mai frumoasă carte de poezie din literatura română - care adună Psalmii, Eceleziastul, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov, Psalmii lui Solomon şi Odele, „(...) retocmit pre stihuri cărţile aceste în care-aievea, nu în mit, se-aude,-n slavă, Cel-ce-este”. Sau despre „Cocoloşul”, gazetă apărută în număr unic la 15 mai 2001, subintitulată „foaie pentru minte (m)inimă şi (e)literatură”, cu un mod propriu de utilizare: „Se cumpără gazeta cocoloşită gata; se duce, cocoloş, la domiciliu; se netezeşte, cât de cât, cu palma; după care, se întinde bine-bine pe faţa unor pantaloni urmând a fi călcaţi cu fierul; astfel încât, concomitent, se realizează două acte: lectura foii şi călcatul. Ieftin, util şi instructiv. Ia!!!”. Despre fiecare carte-n parte și despre toate la un loc.
Premiantul
Pot fi acuzat, probabil, de subiectivism, pentru că îl iubesc pe acest om. Dar nu este subiectivism. Pentru că ceea ce a făcut el este apreciat de toată lumea. Premii literare are cu zecile. A fost decorat şi cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Mare Ofiţer „pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii”. A fost făcut Cetăţean de Onoare al municipiului Botoşani de ziua lui Eminescu, în 2005, când a şi primit Premiul naţional pentru poezie „Mihai Eminescu”. Peste câteva luni avea să fie făcut Cetăţean de Onoare şi al municipiului natal, Drobeta-Turnu Severin. Iar în 2007 l-am făcut şi noi Cetăţean de Onoare, la Timişoara. Titlul de aici i-a fost acordat, nefericit într-un fel, „pentru întreaga activitate”. „Când te premiază cineva pentru întreaga activitate pare că activitatea ta s-a încheiat, că nu mai ai nimic de spus. Într-un fel, eşti mort. Sau ţi se spune, mai elegant, că ar fi cazul să termini; mai lasă-ne-n pace!”. Din fericire, nu a fost aşa.
Monarhistul
Cunoscute fiind simpatiile mele monarhiste, nu puteam să închei această scurtă trecere în revistă fără să vorbesc despre el şi ca monarhist. De fapt, nici nu ştiu dacă este sau nu chiar monarhist. Dar, iată, în continuare, un fragment din „Carisma legitimităţii”, text publicat în ziarul „Timişoara” în mai 1992, după revenirea Regelui Mihai în ţară:
„Numai un rege, între alte mărimi ale acestei lumi, n-are nevoie să flateze mulţimile care-l aclamă, să cadă în demagogie, retorică, histrionisme, în ieftinul cabotinism al amatorilor de bisuri, tentaţi să-şi supraliciteze imprevizibilul succes. El singur nu e la discreţia opiniilor şi a umorii, fatal fluctuante, ale străzii; el singur nu-i un muşteriu al bursei popularităţii; el singur nu e populist, putând să fie popular.
Într-un regim al cantităţii, al votului universal, el singur, între inşii publici, nu poate fi un parvenit, după cum nu-i un arivist. Tot astfel cum numai un rege nu vede în premierul său un concurent la propria-i funcţie, un contracandidat posibil în următoarele alegeri. Numai un rege nu-i alesul al, îndeobşte, unei părţi: o jumătate, o treime, un sfert, a corpului naţiunii, indivizibil în principiu.
De unde, tocmai garanţia unei stabilităţi pe care o tot invocă, dar zadarnic, precarii noştri guvernanţi, lipsiţi, cum sunt, de orice credit, ca şi de autoritate, alta decât a forţei brute sau, mai subtilă, a minciunii ca diversiune, rea-credinţă, trucaj mediatic, cacealmale sau, baremi, mici găinării, - ca, între altele, aceea de a numi «neoficială» vizita unui personaj atât de reprezentativ, ce poate voiaja, să zicem, incognito, dacă doreşte, nu, însă, şi neoficial...”.
Mai târziu, în 2011, mi-a încredinţat acest text pentru a-l publica în volumul „În Pace şi Onor”, o carte pe care am scos-o ca un omagiu adus Regelui Mihai la împlinirea vârstei de 90 de ani, adăugându-i un P.-S.: „Textul datează dintr-o zi de mai (a anului 1992), o lună dominată (ca şi sfârşitul lui aprilie) de verdele fraged al speranţei... Numai că, din păcate, la întrebarea lui Arghezi: «A fost? N-a fost?», răspunsul e (ca, mai mereu, prin partea locului) «N-a fost să fie»”.
Pentru acelaşi volum mi-a oferit şi o tălmăcire a sa din Paul Fort, „Balenele republicane”:
„Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe,-ncât mureau de dor logodnicele noastre, - fără troiţe la răspântii, în Francia, nu vedeai şosea; erau marchizii în mătăsuri cu bumbi sclipind ca nişte astre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!
Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe,-ncât mureau de dor logodnicele noastre, - erau matrozii cu credinţă călăuziţi, pe mări, de-o stea; erau marchizii fără teamă de Dumnezeul legii voastre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!
Ei bine, astăzi, marinare, n-ai să mai vezi niciun chip trist: e toată lumea mulţumită, de parcă cerul ne-a surâs; s-a zis cu domnii în mătăsuri, ca şi cu Domnul nostru Christ, - azi e republică şi-avem un preşedinte, în sfârşit… Şi nici balene nu mai îs!”.
Şi aş mai spune că, în 2016, când Regina Ana a plecat la cele veşnice, mi-a cerut să-i caut un text în arhiva ziarului dedicat acesteia. Textul se numea „O legătură de violete” şi, probabil, apăruse prin 1992, sau 1995... Nu am reuşit să îl găsesc atunci, ci numai mult mai târziu - în urmă cu câteva săptămâni, de fapt. Textul data din 13 iulie 1996, şi iată-l aici, împreună cu o fotografie tot din acea perioadă: „De s-ar găsi acum, în iulie, prin florării sau printr-un crâng, i-as dărui Reginei Ana o legătură de violete. Nu numai pentru că violetul era culoarea favorită, precât se pare, a Mariei, regina unei Românii mai fericite ca a noastră, în care ne cernim şi astăzi, în ciuda unor tentative, recente, de împestriţare a acromiei dimprejur. Numai că o bariolare a canavalei noastre sure, a lode-nului destrămat și a cupitei salopete, nu are cum să nu aducă a anteriu al lui Arvinte sau a tră, - fie și dacă,-n cazul său, acest violet era însemnul unui perpetuu semidoliu după defunctul Ferdinand... Or, într-o gamă violacee, de la colierul mov de perle la liliachiul unor lujeri pe care-i va fi strâns la piept, fusese,-n Bucuresti, văzută pentru, cred, cea din urmă oară, în ziua când s-au prăbuşit, ca o funestă premonitie, tribunele din Parcul Carol. Era în `38, an ultim al unui ev ce, pentru noi, se mai putea, încă, numi normal (sau, baremi, acceptabil). Ce a urmat curând, se ştie, - fie dacă nu violetul, dar cenușiul unanim, acest biet negru spălăcit, va fl ajuns culoarea costum arlechinesc: a "port bălțat de măscărici"... E pentru ce acestui jalnic și derizoriu mascarlâc, se cade să-i prefer violetul uni (și, așadar, mai sobru) al semidoliului regal. "O vioiciune fără bucurie" (precum îl definise Goethe, în ipostaza-i de lila), violetul e culoarea noastră, ca și a Regelui Mihai, - nu fără, eventual, speranța că semidoliul e un doliu pe jumătate sau pe sfert. De unde, florile violete pe care i le-aş dărui Reginei noastre, azi, cu gândul că, româneşti, sunt şi de Parma”. Șerban FOARȚĂ
Descâlceală
Poate tot textul acesta este extrem de încâlcit. Aşa îmi pare, gândindu-mă la cum l-am scris. Îl las, însă, aşa cum este - un haloimăs de amintiri. Este tot ce pot să îi ofer acum, astăzi, în ziua în care împlineşte 80 de ani, acestui om ajuns, aşa cum el o spunea, „cât de cât bătrânăr”. Nu este nici cel mai frumos, nici cel mai complet text scris, cu siguranţă. Dacă vreţi să căutaţi lucruri frumoase despre el, citiţi-l, de exemplu, pe Emil Cioran: „Şerban Foarţă a încercat imposibilul şi a izbutit graţie talentului său şi însuşirilor poetice ale limbii române. Poporul nostru a ratat totul, mai puţin GRAIUL”.
Timişoara nu are foarte multe simboluri culturale. Cele pe care le are, însă, sunt mari. Iar Şerban Foarţă este cel mai mare dintre ele.
La mulţi ani, dragă Şerban!
Flavius BONCEA
