Despre Ilie Stepan se poate spune, fără să greșești, că se confundă cu Timișoara, cu partea ei sonoră mai ales, începând cu foșnetul frunzelor și ciripitul păsărilor, adăugând șuierul vântului și murmurul apei de pe Bega, ascunzându-se în Pro Musica formație afișată în panoplia muzicii bănățene, alături de Phoenix, Progresiv TM, Cargo, ABRA, Bega Blues Band, Blazzaj, Survolaj și altele care au reprezentat cu cinste aceste meleaguri.
Dar, când spui Ilie Stepan spui și „Timișoara”, melodie la care autorul nu mai poate adăuga nimic, așa cum nu poți adăuga nimic la naștere, dar nici nu mai poate lua ceva, cum nu poți lua ceva de la moarte, pentru că Timișoara este absolutul în care autorul s-a închis ca în monolitul cristalului... Și, de acolo, răzbate doar cântecul! Cântecul de la care începe povestea...
- Timişorean get-beget?
- Nu, am fost adoptat. M-am născut în Caransebeş. De la un an am stat în Lugoj şi de la opt ani am stat în Timişoara. Am locuit pe strada Caraiman, lângă Consulatul german. Foarte aproape de mine stătea Moni, de la Phoenix. Pe Tudor Vladimirescu stătea Covaci, locuia cu mama lui, tot în zona aceea stătea şi Claudiu Rotaru, de la Phoenix...
Mulţi oameni de muzică. Eu mă uitam la cei mari, la cei de la Phoenix, auzeam despre ei tot felul de istorioare. Cântau rar, la chitară, în parcul de la Flora, acolo se strângeau şi cântau.
Tot pe strada Caraiman a locuit şi „Castravete” Doru Eugen Iosif. Am fost colegi de şcoală, de clasă şi de bancă, câţiva ani buni, în şcoala generală.
- Părinţii ce au fost?
- Tata a fost militar în armata regală. Au fost vremuri nu prea uşoare. El a avut 42 de ani când m-am născut eu. Mama a fost mult mai tânără decât tata, cu o diferenţă de 14 ani. A fost a doua lui soţie. A fost asistentă medicală şi apoi, când ne-am mutat în Timişoara, a devenit fotograf până la pensionare, la Institutul de Medicină, în aripa nouă de atunci.
Tata nu a făcut politică nici înainte de război, nici după. În timpul războiului a luptat pe front, a fost combatant şi nici nu a încercat să-şi spele păcatul de a pilota contra Uniunii Sovietice. Despre tata mai vreau să spun că la 33 de ani, în 1944, pe front, era deja maior. A fost decorat cu ordine şi nemţeşti, şi româneşti, pentru militarul de carieră care şi-a servit patria. Nu a comentat ordinele, a fost militar, punct.
- Fraţi?
- Am un frate vitreg, din prima căsătorie a lui tata, care e mai mare ca mine cu zece ani. Prima lui soţie a fost actriţă la Teatrul Naţional din Cluj. Dar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, teatrul s-a refugiat aici şi a jucat în Timişoara.
- Primul contact cu muzica?
- La „Eftimie Murgu”. Referitor la muzică, țin să vă spun că eram dotat cu ureche muzicală, pentru că ambii mei părinți au avut ureche muzicală, lucru pe care eu l-am certificat ulterior, atunci când am devenit profesionist. Tata a și cântat ca militar în corul „Speranța”, al bisericii din Fabric. Mama cânta foarte bine cu vocea, iar bunicul din partea tatălui a cântat la cimpoi în perioada când au emigrat în Statele Unite, la sfârșitul lui 1911. Acolo au stat zece ani, au muncit, iar apoi au revenit la Lugoj. Ceea ce vreau eu să zic e că bunicul a cântat la cimpoi, noaptea. Ziua lucra la o fabrică de mașini din Detroit, iar noaptea cânta la cimpoi pentru toți români de acolo, căci erau foarte mulți români care merseseră acolo să lucreze. Cânta la un restaurant românesc și mi-a spus tata că a câștigat mai mult cu cimpoiul decât cu munca la fabrica de mașini. În acest fel pot să spun că am avut rădăcini muzicale de la ambii mei părinți. Primul meu contact remarcabil cu muzica a fost în 1962, când am văzut filmul „Tinerii”, cu Cliff Richards and The Shadows. A fost un film care pe mine m-a șocat pozitiv. Și nu sunt singur în situația asta, chiar am mai stat de vorbă cu colegi de breaslă, din muzica românească și timișoreană, mai ales, care au pățit la fel. Deci, a fost un film pe care l-am văzut la cinematograful „Victoria”, iar acolo, eu făcând școala la Generală 15, eram în clasa a cincea, țin minte că am chiulit de la o oră cu mai mulți colegi și ne-am dus la cinema „Victoria”. Am măturat curtea acolo și apoi ne-au lăsat pe gratis să mergem la film. Am măturat curtea aia de nu știu câte ori numai ca să văd filmul, și l-am văzut de vreo zece ori. Mi-a plăcut extraordinar de mult subiectul filmului, grupul de tineri cu chitara, faptul că se năștea o nouă muzică. În casă la mine se mai asculta muzică, dar în filmul acela eu auzisem o muzică nouă pentru mine și nu numai. Căci au avut acel acord pozitiv și alți colegi de breaslă, chiar și colegii de la „Phoenix”, care erau puțin mai în vârstă ca mine, ca și generație. A fost un lucru care mi-a schimbat macazul și din clipa aceea am zis că vreau să învăț să cânt la chitară. Le-am tot povestit la ai mei și, spre lauda lor, și țin să le mulțumesc pentru asta, mi-au cumpărat o chitară, deși nu o duceam prea bine din punct de vedere financiar – tata era pensionar de armată, era o pensie de mizerie mai mică decât a unui plutonier de miliție, iar mama lucra deja la Institutul de medicină. Ea ținea mai mult casa. Și cu toate astea, mi-au cumpărat o chitară, dar nu numai atât, mi-au adus și un profesor. Un om căruia îi port o veșnică recunoștiință, pentru că este omul care mi-a pus chitara în mână, profesorul Adrian Popescu, cel cu care au făcut chitară la începuturi și Nicu Covaci și mulți alții care s-au format din mâna lui, ca să spun așa.
Eu pe atunci jucam și fotbal și veneam la orele de chitară destul de obosit. Dar profesorul Popescu mi-a simțit potențialul și le-a zis alor mei că ar fi bine să mă decid dacă vreau să fac sport de performanță sau vreau chitară. Eu am jucat fotbal la „pitici”, la școala sportivă, apoi am jucat și la Poli, tot la „pitici”. Am fost pus în situația de a alege și m-am decis să fac chitară. După doi ani și jumătate, profesorul Popescu le-a spus alor mei că sunt un copil foarte bun și ar fi bine să mă dea mai departe, pentru că el nu prea mai are ce să mă învețe. Era un om exemplar, aveam colegi de breaslă care vorbeau la per-tu cu el, dar eu nu mi-am permis niciodată să îl tutuiesc. Totdeauna i-am zis, cu mult respect, „domnule profesor”.
- La câți ani ai avut prima chitară?
- La mod instituțional privat, am avut-o la unsprezece ani și am făcut până la vreo treisprezece ani și jumătate cu profesorul Popescu.
- Etapa următoare?
- Într-o etapă următoare m-am dezvoltat vreo doi, trei ani singur. Am fost un autodidact. Am început să-mi fac primele formații. Am avut o formație scurtă, efemeră, numită „G boys” de la „Guitar boys”. Tata, care a crescut până la zece ani în America, vorbea engleza foarte bine și ne-a sugerat numele acesta, mai ales că era și moda numelor englezești. A urmat apoi trupa „Marțienii”, o trupă mai serioasă, eram în clasa a șaptea. Cu mine în trupă mai erau doi chitariști și un percuționist. Unul dintre chitariști era actualul mare și renumit chirurg de la Județean, Sorin Olariu. Apoi a urmat „Rivoli grup 4”, în liceu. Marea dramă a acelor ani vizavi de chitară era că în România acest instrument nu se studia în școli. În rest, toate țările socialiste care ne înconjurau aveau școli unde se studia chitara. Era un lucru care mi-a umbrit puțin fericirea, pentru că voiam să învăț și chitara clasică. La început am învățat singur chitara clasică, iar apoi am avut șansa vieții mele de a-l cunoaște și de a cânta alături de marele renascentist întârziat, zic eu, profesorul Eduard Pamfil. Profesorul Pamfil a fost o personalitate uriașă a medicinei și a culturii românești, a fost omul care a format școala medicală de psihiatrie la Cluj, apoi în 1956, când au fost evenimentele din Ungaria, a ieșit cu chitara în balconul casei sale și a cântat studenților care protestau. După ani și ani, a reușit să revină la Timișoara. Era absolvent al Conservatorului de chitară de la Paris, în perioada interbelică. Era un eminent pictor și eseist, era un om al Renașterii, întârziat prin secolul XX. Era o personalitate multiplă, cu realizări în fiecare din domeniile pe care le stăpânea. Eu, ca și chitarist, am avut norocul vieții mele de a-l întâlni pe dumnealui. Am avut plăcerea să și cânt alături de el.
- Ați fost marcat într-un mod deosebit de profesorul Pamfil?
- Hai să-ți spun un lucru pe care nu l-am povestit de prea multe ori. Avea clinica unde este acum Ascarul, lângă Prefectură, acolo lucra. Într-o zi am intrat la dumnealui în cabinet, am dat mâna și am vorbit numai eu, vreo 40 de minute. M-a lăsat să vorbesc în voie. Când mă încuraja și mă aproba, îmi deschidea uși dintr-o cameră care nu se mai termina. Într-un final mi-a zis că mă așteaptă la el acasă – el stătea într-unul dintre blocurile turn de pe Take Ionescu. M-am dus la el acasă, mi-a arătat cele două chitări și o lăută, dar nu m-a pus să cânt deloc. Nu a fost tentat să mă pună să cânt să vadă ce știu, pentru că m-a citit din felul și entuziasmul cu care îi vorbisem. A cântat dumnealui singur. La cea de-a treia întâlnire a mers, foarte firesc, la biblioteca cu partituri, a scos niște duete de chitară și m-a întrebat cu ce chitară vreau să cânt. Am luat partitura și am început să cântăm. A fost un mister pentru mine și încă este, cum de m-a citit atât de bine. Chiar și din partiturile pe care le-a ales din biblioteca aceea, aflată pe un întreg perete al garsonierei, a știut exact ce să aleagă. Am stat în preajma dumnealui câțiva ani și am învățat să înțeleg marea muzică universală prin prisma instrumentului și am ajuns să înțeleg altfel și muzica. O înțelegeam mult mai bine decât până atunci. A fost mentorul meu și îi datorez tot ceea ce știu acestui om eminent. Viața nu mi-a dat șansa să mai cunosc pe cineva la fel ca el. Atât de valoros era. Datorită lui mi-am dat seama că nu există lucrări ușoare sau lucrări grele, există doar lucrări din care să transmiți, să scoți toată esența lor.
- După perioada profesorului Pamfil ce a urmat?
- După profesorul Pamfil, la scurtă vreme, am făcut grupul Pro Musica. La 15 ianuarie 1973 am avut primul concert, iar aia o considerăm ca și zi de naștere a grupului, pentru că nu contează truda dinainte, care a durat cam un an și jumătate, contează momentul în care am pășit pe scenă ca și grup pentru prima dată.
- Unde a avut loc concertul?
- Concertul a avut loc în sala de festivități a Liceului Pedagogic. Toate piesele erau scrise pe versurile lui Eminescu. Era 15 ianuarie, ziua de naștere a poetului național.
- Din cine era formată Pro Musica atunci?
- Eram eu, era Doru Apreotesei la pian, au fost și colegi de-ai mei de la Pedagogic, cu care am avut și un grup cameral cu viori, cu violoncele, Liviu Butoi... Imediat după acest concert am pus bazele Pro Musica într-o formă mai apropiată de ceea ce este acum.
- De unde ați luat titlul?
- Eram într-o oră de chimie. N-am învățat la timp noțiunile de bază din chimie și n-am înțeles nimic din această materie, mai târziu. Formulele alea le învățam pe de rost ca să iau o notă de trecere, nu am stat niciodată să fac calculele de chimie. Și într-o oră de chimie în care mă plictiseam îngrozitor, dar nu voiam să dau impresia asta, că de obicei atrăgeai atenția și erai pocnit, stăteam și meditam cu ochii la tablă, la profesoară, dar eu mă gândeam la cu totul altceva. Și atunci mi-a venit în cap numele inițial care a fost mai lung puțin: „Pro Musica Instrumental Supergrup”. Era moda supergrupurilor, dar apoi mi-am dat seama că noi nu suntem un supergrup, ci suntem doar începători și așa am scos denumirea asta și a rămas simplu „Pro Musica”.
- Primul concert de răsunet cu formația care a fost?
- În 1973 a venit Doru Eugen Iosif, au început să apară muzicieni care au dat o importanță mai mare formației. Tot în acel an, o cotitură foarte importantă pentru formație a fost întâlnirea cu Diogene Bihoi, „Lelu”. Am ajuns prin el la clubul universității, unde era el metodist. De acolo ne-am luat zborul spre muzica națională, să spun așa. El ne-a ajutat foarte tare, a fost un om de la care am învățat foarte mult. Am debutat cu doi oameni în cariera mea, cu Lelu am debutat în muzica de teatru, la teatrul „Thespis”, pe care îl conducea el, iar în muzica de film am debutat cu regretatul Bebe Costinaș. Dar, revenind la primul concert de răsunet, l-am susținut în toamna acelui an la clubul universității. Tot acolo am susținut în iarna lui ʼ74, prin ianuarie sau februarie, am cântat în premieră pentru România, prima operă-folk „Creanga de cireș”. Și de acolo au pornit festivalurile naționale care au avut loc în București, unde am luat o serie de premii. Toate astea se datorează faptului că am avut un loc în care am putut să ne desfășurăm, iar acel loc a fost clubul universității, unde am găsit înțelegere și sprijin. În 1975 am avut o perioadă în care am repetat la Casa Studenților.
- Ce a urmat după liceu?
- Dorința mea cea mai mare era să studiez chitara. Profesorul Pamfil a fost invitat ca și președinte de juriu la un festival de chitară clasică de la Budapesta. Fiind președinte de juriu avea dreptul să propună și doi, trei chitariști din România. Din Timișoara m-a propus pe mine, m-am și pregătit, dar organele vremii nu mi-au dat drumul să plec din țară. Până în ianuarie 1990 nu am putut pleca în afara ţării. Și îți dai seama că dacă nu am putut ieși afară din România, nu am avut posibilitatea să merg în altă țară să studiez chitara. Tot ce am învățat a fost cu profesorii de aici, plus că eu am fost și un autodidact, am învățat singur tot ce ține de teoria muzicii.
- Unde te-a găsit revoluţia şi cum?
- Din ᾿87 până în decembrie ᾿89 aveam un prieten foarte drag, doctorul Gâldău. Eram la Jebel, mergeam de trei, patru ori pe săptămână şi făceam meloterapie (terapia prin muzică). Asta a fost ideea de care s-a ocupat şi s-a îngrijit îndeaproape, în primul rând el. Acolo m-a prins revoluţia. 17 decembrie m-a prins pe treptele Catedralei, eram cu Carmen, soția mea, şi cu încă o familie. Era ora 19, iar când a început să se tragă, norocul nostru a fost că eram undeva pe trepte în lateral, mai în spate, pentru că nu am mai prins locuri în faţă. Lumea a început să fugă şi am luat-o la fugă toţi prin Parcul Catedralei înspre podul Grand Maria. Fugind, ţin minte o imagine filmică pe care mi-am developat-o mai târziu. Am văzut ceva, am fugit mai departe, am traversat podul de la Maria, iar pe colţ acolo, era o frizerie, am auzit un zgomot şi am văzut cum dăduse glonţul în stâlpul din apropiere. După aceea, am aflat că era unul care trăgea şi din turla Catedralei. Abia după ce am ajuns acasă, după ce mi-a dat telefon şi mama şi mi-a spus că şi în Calea Girocului se trage, atunci mi-am developat imaginea aia pe care o văzusem într-o fracţiune de secundă. Când alergam prin Parcul Catedralei, unde era întuneric, nu era decât lumina lunii, era un tip care zăcea acolo cu capul spart de glonţ. Probabil l-au omorât ăia care trăgeau din Parcul Central înspre noi că şi de acolo s-a tras. Acolo m-a prins 17 decembrie.
Dar să vezi cum s-au petrecut lucrurile de la început în ziua aia. Eu am fost invitat la mama la prânz, pentru că soţia mea era plecată la Nădlac, de unde este ea, şi trebuia să se întoarcă cu trenul de 17:30. La un moment dat am auzit un zumzet extraordinar, treceau tancurile pe Calea Girocului înspre centru. Au trecut peste două maşini care erau parcate în faţa blocurilor acolo şi le-au făcut foiţă de hârtie. I-am spus mamei să îmi pună patru chiftele într-o punguliţă şi am plecat. Pe la ora 15 m-am întâlnit cu Bebe Costinaş şi, văzând că e groasă treaba, am început să vorbim că trebuie să ieşim, să ne organizăm. I-am zis lui Bebe că mă duc mai întâi la gară să o aştept pe Carmen, iar spre seară trec pe la el. Am ajuns în gară, am luat-o pe soţia mea, am găsit un taxi din acesta privat, am ajuns acasă, Carmen şi-a lăsat bagajele şi atunci i-am zis să ne îmbrăcăm cu ceva uşor, am luat teneşi ca să putem să fugim în caz de nevoie, ne-am luat două căciuli şi am ajuns pe la Catedrală pe la ora 18:40. Cum am ajuns, nu am mai prins locuri în faţă şi am prins locuri în stânga, înspre Parcul Central. Tot aici ne-am întâlnit şi cu familia aia de prieteni de care ziceam. Ne-a prins bine ţinuta aia în care eram îmbrăcaţi, că am reuşit să fugim mai bine, atunci când au început împuşcăturile. Eu prima dată nu ştiam de ce fuge lumea, credeam că trag cu gloanţe de cauciuc, abia apoi mi-am dat seama că sunt gloanţe adevărate.
- Ce s-a întâmplat după 17 decembrie?
- În 20 decembrie am ajuns în Timişoara cu multe peripeţii, căci veneam de la Jebel cu trenul. Dar trenul s-a oprit înainte de Gara de Sud şi a trebuit să venim pe jos de acolo. Când am ajuns în Timişoara am auzit un vuiet mare dar nu ştiam că se declarase oraş liber. Pe la 18:30 am ajuns în centru, acolo era lume multă, iar balconul Operei fierbea de oameni. Eu eram cu Lică şi cu nişte prieteni din Jebel. Şi atunci mi-am zis că trebuie să facem rost de o chitară. M-am dus cu Lică la un prieten de-al meu, tot chitarist, care stătea mai aproape decât mine, în blocul CFR, era imediat acolo la vreo 40 de metri de locul unde ne aflam noi, unde ne-am încărcat sufleteşte din toată zarva şi toată atmosfera aceea. Ne-am dus la el, ne-a dat chitara, iar mama lui, săraca, femeie mai raţională, nu l-a lăsat să vină şi pe el şi ne-a zis să nu spunem că chitara era de la ei, pentru că îi era frică. În fine, am luat chitara, am urcat la balconul Operei şi am început să cântăm. A fost cel mai impresionant concert pe care l-am cântat în viaţa mea. Am cântat două piese ,,Hora Unirii” şi ,,Deşteaptă-te, române!”. Asta era pe la şapte fără ceva, iar piaţa era plină de oameni. Atunci era o stare de euforie cum nu am să mai văd niciodată... Apoi a venit teama. Nu am dormit acasă, soţia a fost sunată de un prieten de-al meu şi a fost informată ca să ştie de mine. După ce am cântat în balconul Operei, am dormit la un prieten, tot medic psihiatru, şi după aceea am avut câteva zile în care am stat la Marian Odangiu. În zilele acelea, cred că 24, 25 decembrie, a luat naştere piesa ,,Timişoara”, versurile fiind compuse de el. Cumva, până în revelionul anului 1990, piesa era structurată şi am început să o tot repetăm, astfel că am cântat-o în primul concert care a avut loc în 20 ianuarie, la Bucureşti, la Sala Polivalentă. Atunci am sărbătorit o lună de la declararea oraşului Timişoara, ca oraş liber. Au fost trei trupe timişorene la acel concert: Cargo, ABRA şi Pro Musica, iar de la Bucureşti au fost tot trei trupe: Holograf, Iris şi Compact. Acum multă lume nici nu mai ştie cine sunt autorii piesei, deşi piesa este foarte cunoscută. Cred că este singura piesă la care nu mai am ce să adaug, ce să fac... Eu sunt un perfecţionist, pentru că mie îmi place să ,,şurubăresc” şi la multe din piesele mele aş mai finisa, dacă ar mai fi cazul, dar la piesa ,,Timişoara” n-aş putea să mai finisez. Este singura piesă care are o formă de energie interioară din punctul meu de vedere, bineînţeles, şi la care nu aş mai putea să modific nimic. Simt că dacă aş încerca să mai modific ceva, aş simţi o durere. M-a întrebat cineva: ,,Când ştii că e gata o piesă?”, căci eu schiţez mult, şi i-am răspuns: ,,Când simt că mă doare că tai din ea, atunci ştiu că e gata”. Mă doare în sensul că simt o nelinişte, abia atunci rămâne la forma la care am ajuns. Muzicianul este aidoma sculptorului, scoate din materie până când rămâne forma.
- Cum a fost după anii ᾿90?
- După 1990 aveam o libertate mai mare de exprimare prin muzică, dar să ştii totuşi că dictatura care tocmai apusese a fost înlocuită cu o altă dictatură, şi anume, cea financiară. Aceasta a tăiat aripile multor trupe tinere, care s-au văzut marginalizate, pentru că cei care organizau turnee i-au înlocuit cu artiştii care cântau play-back-uri, iar trupele care munceau cu adevărat şi care repetau mult, care aveau aparatură multă, au fost trecute pe planul doi. Dar totuşi anii aceia de după revoluţie au adus o libertate în muzică care trebuie înţeleasă în toate faţetele ei. E clar că acum nu mai există decât o unitate de măsură, şi anume, ceea ce ești prin muzica ta. Exişti, eşti vizibil, şi te impui. Nu mai merge că ,,stai că mai vedem”, ,,ordin de la partid” şi alte situaţii de genul acesta. Fiecare e liber să se exprime cum vrea şi să se facă vizibil prin muzică. Singura chestie care strică adevărata muzică sunt acei pseudoartişti care sunt susţinuţi din spate de oameni care dau bani pentru difuzarea pieselor lor în playlist-ul radioului, de exemplu. Există şi case de discuri de joasă speţă care au interese să manevreze aceşti bani şi să promoveze aceşti aşa-zişi artişti care vin cu banii.
- În acestă situaţie, muzica adevărată are loc, se poate impune?
- Generaţia noastră nu are nevoie de confirmări, pentru că pe atunci se făcea adevărata muzică. Am repetat şase săptămâni non-stop, două repetiţii pe zi, pentru concertul Pro Musica 41, la Casa Studenţilor. Am avut bucuria să aud în pauzele noastre de repetiţii vreo cinci sau şase trupe de tineri care repetau. După experienţa şi după anii pe care îi am de cântat, mi-am dat seama că sunt foarte valoroşi. Şi dacă ar fi să le dau un sfat le-aş zice: ,,Nu dezarmaţi! Nu se poate interzice nimic în artă, însă dacă ceva nu îţi place, trebuie să pui altceva în schimb”. Şi mai ţin să spun că este inadmisibil ceea ce se întâmplă la televiziunea română, faptul că nu difuzează, decât sporadic, muzicieni din generaţiile tinere. Iar asta pentru că televiziunea publică a ajuns în situaţia în care aleargă doar după rating.
- De ce monarhist?
- Având în vedere ce a făcut monarhia pentru România modernă, cred că este forma cea mai iubită. Eu sunt monarhist, am avut ocazia să cunosc şi familia regală, tatăl meu a fost militar în armata regală. Cred că dacă nu s-ar fi întâmplat lucrurile alea urâte şi incalificabile cu regele nostru, acum eram în altă situaţie.
Nimic nu se naşte din nimic. Totul trebuie să plece de undeva şi să continue. De Gaulle spunea: ,,Cimitirele lumii sunt pline de oameni de neînlocuit”. Prin asta vreau să spun că cine crede că se rezumă totul sau se termină totul la o generaţie, se înşeală, inclusiv în muzică. Nu se termină totul nici cu generaţia noastră, nici cu următoarea, totul merge înainte. Eu am un mare optimism şi îmi pare rău că nu se poate accentua, că nu se poate grăbi puţin vizibilitatea asta a celor tineri, să fie mai accentuată, să fie mai repede expuşi, mai repede developaţi centrului de interes. Pentru că avem oameni valoroşi din generaţia tânără şi în rock, şi în muzica clasică, şi în operă. Sunt tineri care studiază şi nu se rezumă totul numai la consumatorii de prafuri care le prizează pe nas şi stau prin mall-uri unde îşi petrec vacanţele şi sărbătorile şi probabil ultimele zile ale existenţei... Mai există şi oameni care practică şi care recunosc adevărata muzică şi o să îţi dau un exemplu. Acum câţiva ani am urcat cu colegul meu, Dixie Krauser, într-un taxi, iar şoferul care avea până în 30 de ani, la început nu ne-a recunoscut şi ne-a întrebat ce muzică vrem să ascultăm. A zis că are Pink Floyd, The Rolling Stones şi atunci l-am întrebat cum de ascultă o asemenea muzică deosebită. Mi-a dat un răspuns care m-a tulburat: ,,Domnul meu, nici nu ştiţi câtă muzică proastă am ascultat până am ajuns la comorile astea”. Eu sunt convins că acel şofer de taxi nu este singurul exemplu.
- Spune-mi câteva vorbe despre concertul omagial...
- A fost o mare bucurie, a fost mai mult un concert de revenire. În 2018 vom face 48 de ani de la primul concert Pro Musica. Atunci probabil vom face un concert la care o să vină toţi care au cântat în trupă. Acum am ales o formulă în care am cântat în prima parte, partea acustică, apoi partea a doua a fost rock (care a început în 1978). Reîntâlnirea de la concertul omagial a fost o mare bucurie, iar reîntâlnirea cu publicul a fost cea mai mare emoţie, pentru că nu am ştiut cum va reacţiona. Pentru că până la reîntâlnirea pe scenă la concertul omagial, fiecare a cântat individual, dar acum eram curioşi şi nu ştiam cum va reacţiona publicul când ne va revedea în formula aceea. Şi vă spun sincer că aşa ceva am mai păţit doar la concertul din decembrie 1989, din balconul Operei, când am cântat primele două versuri din imn şi am simţit o energie care m-a copleşit. Exceptând proporţiile, pentru că era o sală de o mie de locuri, iar alta era miza sufletească şi interioară a fiecăruia care a fost acolo. După intrarea mea pe scenă şi după ce i-am prezentat pe primii doi colegi alături de care am cântat prima piesă. După prima piesă, a venit înspre noi aşa o energie cum nu mă aşteptam – având în vedere că am cântat deja la peste 2.000 de concerte – și tot concertul am ţinut-o cu acel val de energie pe care îl primeam încontinuu de la public. După ce am cântat în partea a doua piesa ,,Dintre sute de catarge” şi au început să intre pe fundal, în spate, pe ecran, uriaşe, poze ale colegilor care au cântat şi au murit în decursul anilor, au început aplauzele în sală. O asemenea emoţie am simţit atunci că am şi uitat ordinea pieselor pe care chiar eu o concepusem din martie şi practic o visam. A venit un val emoţional, de empatie şi de energie pozitivă care m-a blocat, nici nu mai ştiam ce piesă urmează. A fost un concert de drag, care a durat trei ore şi jumătate, iar publicul ne-a primit extraordinar din prima până în ultima secundă a concertului. A fost o bucurie şi le mulţumesc tuturor.
- Deci a meritat munca?
- Sigur că da. A fost o încununare a tot ceea ce am putut noi să gândim mai frumos.
- Înseamnă că trebuie să apăreţi mai des.
- Am discutat cu privire la un concert acum, în decembrie, când Primăria Timişoarei organizează manifestări pentru cei 25 de ani care au trecut de la revoluţie. Se doreşte să se organizeze un mare concert în faţa Operei, în data de 20 decembrie. Pentru mine este un arc peste timp. Eu cu 25 de ani în urmă la aceeaşi oră cântam în balconul Operei. Acum o să cânt pe scenă. Şi mai avem un plan de viitor foarte apropiat, am fost şi am depus deja la primărie tot ceea ce e necesar pentru a merge cu concertul pe care l-am cântat acum în 5 octombrie, la Filarmonică, am merge la Bucureşti şi am cânta în aceleaşi condiţii în data de 15 ianuarie când este Ziua Culturii Naţionale. Vrem să mergem la Bucureşti pentru a susţine lupta Timişoarei pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Vrem să mergem împreună cu Ştefan Popa Popa’s care şi el este un brand al Timişoarei. Plus că atunci vor fi şi 42 de ani de la primul concert Pro Musica. Astea ar fi planurile imediate.
În altă ordine de idei, pentru mine e o bucurie şi o mândrie să fiu timişorean şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am ajuns robul banilor. Le doresc cititorilor multă sănătate şi îi aşteptăm cu drag să fim martori la o vibraţie comună, atunci când vor aniversa 25 de ani de la revoluţie şi de la declararea Timişoarei oraş liber.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
