Oamenii cetății

Frații gemeni Iosif și Ilie Rotariu împlinesc șase decenii de viață, iar pentru a marca acest moment, în urmă cu o spătămână, am avut deosebita plăcere să purtăm un dialog cu Iosif Rotariu.
Iosif Rotariu s-a născut la data de 27 septembrie 1962, în comuna cărășeană Prigor. A mers la școală în satul natal, apoi la Bozovici, iar anii studenției i-a petrecut la Politehnica din Timișoara.
A început fotbalul în Prigor, susținut de tatăl său, Solomon Rotariu, și a jucat pentru echipa Nera Prigor, apoi pentru Nera Bozovici. De la această echipă a fost transferat la „Poli” Timișoara, în anul 1980. A jucat pentru „Poli” Timișoara, primul meci, în 1981, luna aprilie, la Craiova, pe stadionul „Central”, într-un meci contra Universității, nefiind titular (a fost introdus pe terenul de joc, în minutul 63, în locul fundașului Ion Palea), meci în care „Poli” a înregistrat un scor nefavorabil, 1-4. A rămas la „Poli”, până în anul 1986, iar din acel an a fost transferat la Steaua București, echipă care, chiar în acel an a câștigat Cupa Campionilor Europeni.
La Steaua, cel mai important moment pentru „Roti” a fost finala Cupei Campionilor Europeni, din 1989, de pe gazonul stadionului „Camp Nou” din Barcelona, meci în care echipa din Ghencea a întâlnit A.C. Milan, una dintre cele mai în formă echipe din acel timp. În acel joc a evoluat, datorită unei accidentări, doar în prima repriză, în pauză a fost înlocuit de „Gabi” Balint.
La Steaua a jucat până în 1990, apoi a fost transferat la echipa turcă Galatasaray Istanbul, una dintre cele mai galonate echipe din campionatul de fotbal al Turciei. Cu „Galata”, Iosif Rotariu și-a adăugat noi performanțe în palmares, punând umărul, de-a lungul celor doi ani competiționali cât a evoluat acolo, 1990-1992, la câștigarea Cupei Turciei și de două ori la câștigarea Supercupei Turciei.
În Turcia a mai evoluat pentru Bakırköyspor, iar pentru un timp scurt a ajuns la echipa Adana Demirspor, apoi a revenit în orașul care l-a lansat în fotbalul de mare performanță, Timișoara, jucând aici pentru C.F.R. Timișoara și, din nou, pentru „Poli” Timișoara. A mai jucat, în campionatul intern, pentru Extensiv Craiova și F.C. Bihor, iar în echipa națională a fost selecționat de 25 de ori, marcând un gol pentru România, într-un meci amical jucat împotriva Poloniei.
A debutat în echipa națională a României, în 1988, la Amsterdam, într-un meci amical, Olanda-România. Cu „naționala” a jucat la Campionatul Mondial de Fotbal din Italia, 1990, rămânând în conștiința suporterilor români pentru marcajul foarte bun făcut la Maradona, omul forte al naționalei de fotbal din Argentina.
Cariera de fotbalist profesionist a încheiat-o la Steaua, apoi a mai antrenat echipa națională, din postura de „secund”.
Iosif Rotariu s-a remarcat de-a lungul carierei de fotbalist pentru că era foarte rapid pe teren, avea viteză de reacție foarte bună și avea un foarte bun serviciu al balonului. De asemenea, capacitatea de efort, travaliul foarte bun și disciplina tactică au fost alte calități ale lui Iosif Rotariu pe terenul de joc.
S-a consacrat pe postul de mijlocaș central defensiv, dar a mai jucat și mijlocaș stânga și fundaș stânga.
Acum, la împlinirea celor 60 ani de viață, ziarul „Timișoara” transmite domnilor Iosif și Ilie Rotariu, „La mulți ani! Multă sănătate! Activitate fructuoasă pe tărâmul sportului bănățean și românesc!”

Care sunt primele amintiri din Prigor?

Sunt foarte multe amintiri. Îmi amintesc absolut tot, de când aveam vârsta de 5, 6 ani. Într-adevăr, e o comună foarte frumoasă, aproape de Bozovici. Prigor înseamnă între „dealuri”. O zonă foarte frumoasă. Aveam un frate geamăn și jucam zilnic fotbal. Mergeam cu vitele la păscut, mergeam la munca câmpului, luam mingea după noi. Aveam foarte mulți oameni care au jucat fotbal în sat, atunci. Cei mai mari ne primeau și pe noi, pentru că vedeau că avem multe calități și jucam zilnic fotbal. Chiar era o pasiune a întregii comune.

Cum ați descoperit fotbalul în comuna natală?

Cred c-a fost un dar de la Dumnezeu. Am descoperit fotbalul de mic. Tatăl meu a fost jucător de fotbal. Era cel mai bun din toată Valea Almăjului, Rotariu Solomon, din ce mi-au zis oamenii. Eu nu l-am văzut jucând, doar mai târziu. Atunci se juca pe regiuni. Când se juca pe regiunea Bozovici, veneau și luau jucători de la Prigor, de unde era tatăl meu. Probabil c-am moștenit de la el foarte mult. Modelul a fost tata.

În afară de fotbal, ce alte sporturi ați mai practicat?

Când am început școala, acolo, la Prigor, la Generală, făceam gimnastică, atletism, handbal, volei, tenis de masă. Eu, cu fratele meu, cu Ilie, prin clasa a V-a, a VI-a, reprezentam școala la toate competițiile care erau, și la atletism, și la gimnastică. Practicam toate sporturile. La școală eram cei mai buni, și eu și fratele meu Ilie. Ulterior, când am ajuns la Liceu, la Bozovici, am reprezentat Liceul Agricol, la Brăila, la competiția Liceelor Agricole pe țară la atletism. Acolo am ieșit pe locul 2 la 1500 m, și fratele meu pe locul 3 la suta de metri.

La ce vârstă ați început să jucați fotbal într-o competiție organizată?

Primii ani de fotbal au fost când eram în clasa a VIII-a, nu aveam 15 ani împliniți și am avut echipă în Promoție. În Promoție era echipa atunci, la Prigor. Atunci au înființat-o. Îmi amintesc că dimineața m-am dus cu tatăl meu, la 7 dimineața, să punem tabela de marcaj, pentru că el era tâmplar vopsitor și a făcut-o. M-am dus cu el acolo, meciul era la 11, să punem tabela. Am stat lângă el, ne-am dus acasă. Primul meci pe care l-am jucat și eu și fratele meu a fost la echipa Nera Prigor, am jucat în competiție cu seniorii, în Promoție, la 14 ani.

Care sunt secretele postului de mijlocaș central?

Mijlocaș central, eu cred că e un post cheie la orice echipă de fotbal. Nu pot să zic că-i cel mai greu, cel mai bun, dar eu cred că-n angrenajul unei echipe de fotbal, mijlocașul central are un rol, parcă aparte față de ceilalți, pentru că de acolo pleacă multe. Mijlocașul central ia mingea de la fundași, din poziția de apărători și trebuie să o ducă spre faza de atac, face legătura între fundași și atacanți, un fel de filtru, și atunci trebuie să fie un jucător cerebral, un jucător care gândește foarte mult, în primul rând cum intră în posesia mingii și cum o transmite mai departe colegului lui. De aceea cred că postul de mijlocaș central e un post cheie la orice echipă de fotbal. Acolo trebuie să fie un om, nu să zic cel mai valoros din echipă, pentru că jucătorii cei mai valoroși sunt întotdeauna numărul 10, cei care înscriu goluri, că acolo e cel mai greu, dar trebuie să fie un om care este persoană importantă din echipă, mijlocaș central.

Cine a fost primul antrenor?

Nu aș putea să zic că a fost un antrenor specializat, pentru că, practic, primul antrenor a fost tatăl meu, care practic ne-a îndrumat, venea cu noi la meciuri. Antrenor l-am avut la Bozovici pe profesorul Craia, care a fost jucător la „Poli”. El a fost primul antrenor, și, cred că, el a fost persoana care mi-a și îndrumat pașii spre a veni la „Poli”.

De la început ați jucat mijlocaș central?

Nu. La început, fiind stângaci, eu jucam mijlocaș stânga și fratele meu fundaș stânga. Așa am început să jucăm. Atunci, așa erau regulile. Fiind stângaci, am fost pus în bandă, ori mijlocaș, ori fundaș stânga, dar, practic, postul meu, pe care de-a lungul timpului l-am descoperit și unde eu aveam toate calitățile, era de zona centrală, mijlocaș central. Primul antrenor care m-a pus în poziția de a juca mijlocaș central a fost domnul Emeric Dembrószky, la „Poli”.

În anul 1980 ați ajuns la Politehnica Timișoara. Care sunt primele amintiri de la „Poli” și cum ați ajuns la această echipă fanion a Banatului? Cine va îndrumat acolo?

Înainte de a ajunge la „Poli”, am avut o ofertă de la C.F.R. Caransebeș, care erau în Liga a treia, să intru la Liceul Pedagogic fără examen de treaptă și eu și fratele meu. A venit director de acolo, toți de la Caransebeș la mine acasă, la tatăl-meu și la maică-mea. Părinții mei ne-au îndrumat să mergem, ca să fim învățători, să jucăm și fotbal. Ei când au venit după noi, acasă, eu am zis că nu merg. Au fost discuții între mine și părinții mei, dar eu am zis că nu merg la Caransebeș. La liga a treia, nu merg. Și n-am plecat.
La două săptămâni a venit Minerul Anina. Venise cu o sumă de bani, erau 40000 de lei pe care urma să-i primesc ca să joc la ei, în Divizia „B”. Nu am terminat clasa a X-a. Am zis că nu merg nici la Anina. Au venit după noi acasă, dar n-am mers nici la ei.
„Poli” era în cantonament la Herculane. Eram în clasa a XI-a, în trimestrul întâi de liceu și jucam la Nera Bozovici, la echipa de seniori, și eu și fratele meu, de când ne-am dus, de la 15 ani, jucam acolo. Profesorul Craia, fiind fost jucător la „Poli”, antrenor la Bozovici și care ținea foarte mult și la mine și la fratele meu, a vorbit cu domnul profesor Ion V. Ionescu să vină să joace un meci amical la Bozovici, că are „doi copii excepționali”.
Îmi amintesc că era iarnă, am jucat, a câștigat „Poli”, 3-0, a dat trei goluri nea „Imi” Dembrószky. Eu am jucat mijlocaș stânga, fratele-meu, fundaș stânga. Fundaș dreapta era Nadu, la „Poli”. Eu am avut crampoane făcute de tatăl meu, care mi-a pus cuie în vârf și nu alunecam, cei de la „Poli” jucau în ghete, iar eu și cu fratele meu am fost printre cei mai buni de pe teren. Am jucat la Nera Bozovici.
După meci, deja nu s-a mai pus problema, la „Poli” Timișoara. Amândoi am zis că mergem. Cei de la „Poli” s-au înțeles cu cei de la Bozovici, au venit la noi acasă cu mașina, îmi amintesc că era profesorul „Miki” Turcu președinte, să pregătim bagajul să plecăm la Timișoara. Am luat bagajele, am coborât și am urcat în mașină. Fratele meu s-a întors de pe trepte și a zis că nu merge, pentru că cei de la „Poli” au zis că pe mine mă iau pentru echipa mare, să mă antrenez cu ei, dar să joc la tineret, și pe fratele meu au zis că-l lasă să se antreneze la tineret și va juca la tineret cu mine, dar nu se antrenează cu echipa mare. Atunci, el s-a simțit ofensat, dar acum regretă că n-a venit, pentru că, ulterior, când a venit, a jucat și el mai târziu, tot eu l-am adus la „Poli”. Dacă ar fi mers odată cu mine, sunt convins că ar fi jucat ca și mine și ar fi ajuns la același nivel ca și mine.
La „Poli”, singurul meu meci de pe vremea cât eram junior, a fost debutul, într-un meci în care am intrat pe parcursul jocului, în 1981 și îmi amintesc că „Poli” a pierdut atunci, 1-4.
În 1983 am jucat finala Cupei României, contra Universității Craiova, la București, dar se anunțase dinainte că nu va participa niciuna din echipe în Cupa Cupelor. Chiar dacă câștigam Cupa, nu participam în Cupa Cupelor. Nu cunosc motivul, dar bănuiesc că finala s-a jucat mai târziu decât ar fi trebuit anunțată participanta. Am pierdut, 1-2, eu am și înscris golul lui „Poli”.
În semifinala jucată la Arad, cu Corvinul Hunedoara, am transformat 11 metri („Poli” s-a calificat în finală după loviturile de la 11 metri, n. r.). Îmi amintesc că stadionul a fost arhiplin la Arad și un kilometru sau doi, suporterii lui „Poli” ne-au condus la autocar, mergând în fața noastră. A fost, un moment foarte important, poate cel mai important din cariera mea de la „Poli”.
La „Poli”, perioada mea cea mai bună a fost când echipa era antrenată de nea Imi Dembrószky și „Liță” Dumitru. „Liță” Dumitru a fost cel care m-a recomandat la Steaua. Emeric Dembrószky și Ion „Liță” Dumitru au fost doi mari fotbaliști, pentru mine erau idoli.
Din fotbalul internațional de atunci, anii ̓70, ̓80, mi-a plăcut foarte mult cum juca Kempes, din național de fotbal a Argentinei.
Am vizionat Campionatul Mondial din 1970, la televizor. Aveam 8 ani, știu că noi eram singuri din sat care aveam televizor, un Miraj 3. Au venit cei din sat la noi. Eu țineam cu Italia, tatăl meu era cu Brazilia, fratele ținea cu Brazilia. Țin minte că multe din golurile Italiei la acel turneu final au fost marcate de Riva și Rivera.

În 1986, ați fost transferat la Steaua. Care este povestea acelui transfer? A fost un transfer impus?

Nu, n-a fost impus. Noi am jucat ultima etapă de campionat, cu F.C. Argeș, la Timișoara. Aveam nevoie de un singur punct ca să rămânem în Divizia „A”. Dacă rămâneam, cu siguranță n-aș fi plecat de la Timișoara. Mă simțeam foarte bine, eram căpitan de echipă, n-aș fi plecat. Am pierdut și am retrogradat în Divizia „B”. Nu-mi explic cum am putut să pierdem. Era anul în care s-a salvat Victoria București și au fost multe lucruri pe care nu le-am înțeles, nici în ziua de azi și nici atunci și nu le voi înțelege niciodată. Mulți jucători dintre titularii care erau la echipă au fost rezerve în acel meci, și după meci, am rămas două ore la stadion eu și cu fratele meu. Nu mai era nimeni. Plângem acolo la stadion. Apoi am plecat pe jos la apartament, acasă, după care am plecat în vacanță la Prigor. Am stat două zile, m-am întors înapoi. A venit generalul Ghenoiu, șeful pașapoartelor pe țară, trimis de nea Mircea Lucescu, la Timișoara. M-am întâlnit cu el la miliție, la Deheleanu. Am stat înăuntru, a venit Ghenoiu la miliție acolo și mi-a spus că l-a trimis Lucescu să vin la Dinamo. I-a impus lui Deheleanu să-mi rezolve orice problemă vreau, ce doresc eu să-mi rezolve și-n două săptămâni de zile să plec la Dinamo. Așa a fost înțelegerea, am fost de acord și am plecat la mine la țară ca să stau două săptămâni. Am primit telefon la poșta din sat, de la Timișoara. La telefon, era nea „Liță” Dumitru. Mi-a spus să fiu la Timișoara a doua zi de dimineață. Am luat pe fratele meu cu mine și am ajuns la Timișoara, apoi am plecat la București și am ajuns la stadionul din Ghencea. Acolo era nea Ion Alexandrescu și încă doi acolo, Valentin Ceaușescu și Florentin Marinescu. Nea „Liță” Dumitru a ținut legătura cu Valentin Ceaușescu. Valentin Ceaușescu m-a cerut insistent la Steaua și m-a întrebat dacă vreau să vin la Steaua. Am răspuns, da, vreau să vin la Steaua. Am semnat o hârtie, am luat lucruri pe care ei mi le-au dat să le duc acasă, seara am plecat la stadion, la Timișoara, cu pachetul, cu tot ce mi-au dat de acolo. Era și o sumă importantă de bani. Așa am ajuns la Steaua.

Cum v-ați desfășurat activitatea la început în Ghencea? Cum v-ați acomodat?

Am fost unul dintre jucătorii care eram conștient de mine, de ce pot, și de realitatea care era. Știam că mă duc la o echipă care a luat Cupa Campionilor și că-mi este imposibil să intru în primul „11”. Am plecat de la Timișoara, unde eram lider, unul dintre cei mai buni mijlocași ai României, cu media notelor care se dădeau atunci, mă duceam la o echipă care a câștigat Cupa Campionilor. Eram conștient că nu pot să intru în primii „11”. Știam că, pe parcurs voi intra. Nu știam când, dar știam ce pot eu, ce calități am și ce posibilități am de a face performanță, și atunci m-am dus cu acest gând.
Am început meciurile de pregătire. Am fost o săptămână la Forban, și de acolo am plecat numai în turnee. Am făcut un turneu pe „Santiago Bernabeu”, cu Real-ul, Barcelona, P.S.G., apoi am plecat la Milan. Numai turnee mari, Steaua fiind câștigătoare a C.C.E. a fost invitată numai la turnee. În meciurile amicale de acolo am fost folosit și mijlocaș stânga, fundaș stânga, mijlocaș central.
Într-adevăr, îmi era foarte greu să intru, pentru că a venit și Hagi, odată cu mine, la Steaua. Hagi, normal că trebuia să intre. A intrat, mijlocaș dreapta, Bölöni, mijlocaș central și-n stânga era Majaru. Fundaș stânga era Bărbulescu. Prima mea soluție care mi-a venit în minte a fost că eu nu pot să intru decât fundaș stânga. Gândeam că, Bărbulescu, fiind de picior drept, era și mai în vârstă, și acolo a fost primul meu loc când am intrat, fundaș stânga la Steaua, după patru sau cinci etape.
Am intrat titular, apoi „Miță” Majaru a avut cartonașe galbene și a fost suspendat, antrenorul m-a urcat mijlocaș stânga. Am jucat mijlocaș stânga până când a plecat „Loți” Bölöni afară. Atunci am intrat în zona centrală, iar Ilie Dumitrescu a intrat mijlocaș stânga.
În turneele amicale jucam cam trei meciuri, în două meciuri eram rezervă și intram în repriza a doua, și într-un meci eram titular. Nu am intrat tot timpul titular pentru că titulari erau cei care au câștigat Cupa Campionilor. Dar eu am fost folosit în toate meciurile, multe minute.
Am fost singurii fotbaliști care-am intrat în echipa Stelei, eu și Hagi. Singurii fotbaliști pe care Steaua i-a luat și care s-au integrat în grupul celor care au câștigat Cupa Campionilor Europeni.
Când am ajuns la Steaua, cum a început campionatul, am și debutat. Am jucat vreo 20 de minute, în meciul cu F.C. Argeș, la Pitești. În finalele de Cupa României, Steaua-Dinamo, în toate am jucat titular.

Care au fost cele mai intense momente trăite la Steaua în această perioadă, 1986-1990?

Meciurile cu Dinamo. Pe plan intern a fost ceva ce nu există în ziua de azi și nu va fi niciodată. Toți eram fotbaliști de echipa națională și de o parte și de alta. Meciurile erau de o calitate ieșită din comun, amploarea era la un nivel foarte ridicat, lumea, toată țara se uita la aceste meciuri și erau echilibrate toate meciurile. Deci, pe plan intern, cele mai intense momente trăite la Steaua au fost jocurile cu Dinamo.
Pe plan internațional a fost semifinala câștigată cu Galatasaray și finala pierdută cu Milan.

În acel meci din finală, cu A.C. Milan, ați jucat doar prima repriză. De ce ați jucat doar 45 de minute?

Pentru că am avut o hernie de disc, pe care a făcut-o cu o zi înainte la antrenamentul oficial, la jocul 5 contra doi, zis „măgărușul”. Am ieșit de pe teren. Nici la masă nu am putut să cobor, să mă ridic din pat. Nu am putut nici să dorm toată noaptea înainte de finală. Mi-au făcut fel și fel de injecții în coloană, de tratamente, apoi m-am simțit puțin mai bine.
A fost o discuție între Anghel Iordănescu și Valentin Ceaușescu. Valentin Ceaușescu voia neapărat să joc, să intru în teren, eu nu eram pregătit nici 30% din ce puteam eu, pentru că aveam niște dureri groaznice, dar, într-un fel mă gândeam că fiind o finală de Cupa Campionilor, e un moment foarte important. Cumva, mi-am făcut și o anestezie locală, acolo și în seara meciului am intrat titular, dar cu un randament de 40% din ce puteam eu să dau pe teren. O repriză am rezistat, dar repriza a doua nu am mai putut să intru.
Înainte de acel meci a fost o atmosferă destinsă, pentru că jucam cu Milan, considerată atunci cea mai bună echipă din Europa. La stadionul „Nou Camp”, spectatori erau îmbrăcați cu perucile lui Gullit și în culorile lui Milan. Nu eram resemnați, dar toată atmosfera creată ne arăta un Milan câștigător dinaintea meciului, plus întâlnirea de la stadion, cu cei 100000 care cântau Milan, Milan, Milan. Ei erau, cumva favoriți, și atunci, pe undeva, nu a fost dureroasă înfrângerea, pentru că am acceptat că au fost mult mai buni. Cam toți am acceptat-o, toți jucătorii. Au fost unele discuții, într-adevăr, pe aeroport, când am plecat spre România, că au fost câteva greșeli. Discuții între jucători, dar nu ceva atât de intens. Antrenorul nu a făcut reproșuri cuiva.
Am jucat mijlocaș central defensiv, cu nea Tudorel Stoica, era Ancelotti în zona mea, acolo, Donadoni mai venea. Era ceva ce jucam și pe la Steaua, la echipă, nu era ceva special. Trebuia să recuperez mingile, să găsesc modalitatea de a-l servi pe Hagi cât mai repede pentru că-n el aveam încredere că poate să realizeze ceva. Am fost și accidentat și, practic, atmosfera creată în jurul meciului. Nu eram noi chiar hotărâți că putem să câștigăm.
Pentru mine a fost dificil că orice efort făceam a fost durere pentru mine. Era groaznic. Îmi curgeau lacrimi când alergam, așa dureri aveam. Eram blocat de spate. Deci, practic, la mine se rezuma faptul să rezist fizic pe teren, să alerg.

Cum a fost apreciată acea performanță a Stelei la forurile de conducere ale României din acel timp?

Valentin Ceaușescu a acceptat realitatea. Fiind și om de sport, și cu orizonturi mult mai îndreptate spre democrația din Occident, a înțeles foarte bine lucrurile și ne-a felicitat după meci pe toți. Alții, care au stat acasă și aveau funcții de conducere au fost nemulțumiți pentru că ei, dacă au câștigat odată Cupa Campionilor Europeni cu Steaua, se așteptau ca în fiecare an să o câștige Steaua. Nu-și dădeau seama de realitatea care există între echipele din Occident și ce era în România comunistă. Era ceva ieșit din comun să ajungi într-o finală de Cupa Campionilor. Au mai fost ceva reproșuri. Recompense bănești nu am primit, doar o aprobare de mașină și câte 300 de dolari diurnă, acolo, la Barcelona.

Ce a urmat după acea finală?

După finala cu Milan, nu a mai trecut mult și au venit meciurile din preliminariile echipei naționale pentru „mondialul” din Italia. A mai fost finala Cupei, cu Dinamo, în care a fost o înțelegere, din ce am auzit eu, între cele două cluburi și Federație, ca anumiți jucători să fie protejați ca să nu se accidenteze pentru „mondialul” din Italia. Am pierdut, 4-6, în finala Cupei. Eu am înscris un gol și atunci, cei de la Galatasaray, cu care a jucat Steaua în semifinalele C.C.E., (meci în care nu eu am fost cel mai bun jucător de pe teren), care veniseră să îl ia pe Lăcătuș și să-l vadă la joc pe Mateuț (a luat Gheata de Aur, de la Dinamo, și juca în echipa națională, Mateuț ar fi trebuit să dea pasele pentru Lăcătuș, dacă cei doi ar fi fost transferați la „Galata”). Când s-a terminat meciul, la Casa Lido a avut întâlnirea lor. Eu mergeam acolo de obicei să mănânc. Cei de la Galatasaray erau la separeu cu Marius Lăcătuș. A venit nea „Țiți” Dumitriu la mine și mi-a transmis că mă roagă Marius Lăcătuș și cei de la „Galata” să merg înăuntru și să stau de vorbă cu ei. Eu am zis că nu vreau să merg în Turcia, dar că voi merge să-l salut pe Marius. Am intrat în separeu, am vorbit cu Marius, care era cu soția, iar oaspeții din Turcia mi-au propus să beau cu ei o cafea a doua zi. I-am zis și lui Lăcătuș că nu mă duc în Turcia.
A doua zi, dimineața, am mers la Intercontinental și am băut o cafea cu cei din Turcia, care erau vreo 20. După meci, antrenorul lor a zis că nu-l interesează de numărul zece de la Dinamo, ci de numărul 10 de la Steaua, de mine (eu având acel număr pe tricou pentru că jucam rolul lui Hagi, menajat pentru acel meci). Ei au zis că la „Galata” îi voi da pase lui Lăcătuș, pentru că eu sunt mult mai combinativ, mult mai creativ decât Mateuț și au durat cam o săptămână aceste discuții, zi de zi, la Intercontinental. Eu tot i-am refuzat.
Atunci, am mai avut două oferte, de la Anderlecht și de la Monaco. Într-un final, ca să scap de discuțiile cu cei de la „Galata”, că se apropiau „mondialele” și doream și eu puțină pauză să plec la Timișoara, am zis că vin la Galatasaray dacă îmi dau 100000 de dolari, pe loc. Ei au fost de acord să-mi de acești bani și mi-au spus că în 10 minute să ne vedem la etajul 18 al hotelului. Am primit acești bani, apoi am plecat la Timișoara cu un avion privat, eu și cu fratele meu.
Acuma, nu-mi pare rău de faptul că am mers la „Galata”, pentru că sunt foarte iubit la acolo. Sunt chemat la evenimente. Am fost invitat și la Centenarul „Galatei”, eu, Hagi și Gică Popescu și am fost la deschiderea unui fan club la Bodrum, acum doi ani de zile. M-au invitat suporterii lui „Galata” la un meci Galatasaray-Beşiktaş, acum un an de zile. Eu am fost primul căpitan străin din istoria clubului. Acuma nu-mi pare rău, dar atunci aveam alte oportunități.
Cu Anderlecht și Monaco am discutat, dar aveau alt mod de a discuta. La ei nu se plătea contractul înainte și era mult mai mare decât la „Galata”. Fiind crescut în comunism și neavând destulă pricepere în lumea capitalismului, și îmi mai spuneau și alții, că dacă mă accidentez la „mondialele” din Italia, că nu mai am 25 de ani, fac o ruptură, ei nu vor mai veni să semneze cu mine, iar cei de la „Galata” îmi dau banii, am contractul. Mi-am pus și eu această problemă cu accidentarea, că am avut o operație de menisc când am ajuns la Steaua. În timpul Campionatului Mondial din Italia am avut multe oportunități, de la Atletico Madrid, de la Pisa, de peste tot am avut.
Am fost la Tokio, cu Steaua, când a jucat finala Cupei Intercontinetale, în decembrie 1986, cu River Plate. Sunt și-n programul de meci, dar n-am jucat, ci am stat în tribună. A dat gol Alzamendi, și el a luat premiul acea Toyota pentru că a fost desemnat cel mai bun jucător, dar și Belodedici a data un gol, valabil, anulat de arbitru pe motiv de off-side, și „Belo” a fost cel mai bun jucător din acea finală. Când a jucat Steaua finala Supercupei Europei, am fost și la Monaco, în februarie 1987, și a dat Hagi gol, dar n-am jucat. Eu în acea perioadă am fost operat de menisc. Am fost cu soția la meci. Am stat la Monte Carlo, la Nisa, după, trei zile.

În naționala de fotbal a României, când ați fost convocat prima dată?

Cu Olanda am debutat la națională, în 1988, la Amsterdam, într-un meci pierdut cu 0-2. Am intrat fundaș stânga, nu am jucat titular. Mă așteptam la acea convocare, pentru că jucam la Steaua, iar nea „Imi”, antrenorul echipei naționale a României, era atunci și antrenorul echipei Steaua. Jucam titular la Steaua. Pe undeva, mă așteptam la convocare, dar pe undeva era și concurența foarte mare.

Despre participarea cu echipa națională de fotbal a României la campania de calificare la Campionatul Mondial de Fotbal, Italia, 1990, și apoi calificare și jocurile la acel turneu final, ce ne puteți spune?

În noiembrie 1989, acel meci cu Danemarca a fost cel mai greu din istoria fotbalului românesc și pentru noi ca jucători și pentru fotbalul românesc, pentru că a fost o presiune fantastică. Directivele veniseră de la nivelul cel mai înalt și ni se spunea că dacă nu ne calificăm vor dispărea Steaua și Dinamo.
Noi aveam nevoie de victorie, nu de egal, și presiunea a fost ieșită din comun. Stadionul, arhiplin, terenul era ud, că a plouat foarte mult, dar fusese uscat cu elicopterele înainte de meci. Ne-au și condus 1-0, de prin minutul 5 sau 6. Apoi am avut revenirea, am rămas și-n 10 oameni, când arbitrul l-a eliminat pe „Gică” Hagi, și a fost ceva ieșit din comun. Acela eu cred că a fost cel mai frumos meci din istoria fotbalului românesc ca și conjunctură, ca rezultat, ca implicare într-o calificare la un C.M., ca tot. Eu cred că acela a fost meciul de referință al echipei naționale, din întreaga ei istorie, și ca joc, și ca jucători care au fost în teren, răsturnarea de rezultat. A fost ceva incredibil!
După meci, atmosfera a fost ieșită din comun. Am urcat sus la stadionul din Ghencea, la protocol, unde au fost toți de la minister, cu șampanie, cu dedicație, cu cântece. Parcă nu eram în comunism, parcă eram în Occident. S-a simțit atmosfera asta atunci. Am mers și la Hotelul Haiducului, după meci, unde stăteam toți, la hotelul ministerului, unde toți erau pe geamuri, până la 4, 5 dimineața. Cântau, cu steaguri, parcă se prevestea că vine o schimbare și în România.
În preliminarii am jucat fundaș stânga, unde era și „Nae” Ungureanu, era și „Mișa” Klein și amândoi erau cu experiență mai mare decât mine, cu mai multe meciuri la echipa națională, cu trofee câștigate, și, practic, eu la echipa națională am ajuns de i-am scos pe ei din echipă și am jucat fundaș stânga, și din primul meci în care am jucat titular, n-am mai ieșit din echipă. Am jucat toate meciurile titular, dar numai fundaș stânga. În meciurile de pregătire pentru mondialul din Italia, în Belgia, unde am fost, acolo, în amicale, nea „Imi” a zis să joc și mijlocaș central, și-n amicale, un meci am jucat fundaș stânga, un meci am jucat mijlocaș central și atunci antrenorul Emeric Jenei a văzut că am prea multe calități pentru fundaș stânga și mi-a spus să joc mijlocaș central și am jucat foarte bine. La mondiale am început să joc mijlocaș central.

La turneul final, cum a fost?

Până la meciurile din grupă, am fost în pregătire în Italia, la Telese Terme, în cantonament. Cantonamentul a fost ceva unic.
Nu era o perioadă în care să studiem adversarul, pentru că, întotdeauna nea „Imi” a avut o vorbă, mă interesează jocul meu. Nu mă interesează adversarul. Facă ce o vrea. Să văd ce fac eu. Așa că noi ne-am făcut jocul nostru. Eram toți jucători de la Steaua și Dinamo, ne cunoșteam foarte bine, omogenitatea era foarte bună. În meciurile amicale și oficiale eram tot timpul aceiași jucători. Nu erau multe de făcut, plus că atunci, jucătorii erau mult mai responsabili, mult mai bine pregătiți din punct de vedere tactic, adică interpretau foarte bine rolul. Eu, dacă eram mijlocaș central, știam foarte bine ce trebuie să fac, să dublez și fundașul stânga și mijlocașul stânga, să acopăr zona când pleacă celălalt mijlocaș central. Nu trebuia să-mi spună cineva, cum se spune în ziua de azi, pentru că plecau de la sine. Era ajutorul coechipierului, dacă el părăsea zona, veneam eu să-l ajut, dacă plecam eu, automat venea celălalt jucător și erau pregătiți foarte bine din punct de vedere tactic, jucătorii din tern, fără să le spună antrenorul ce să facă în timpul jocului.
În primul meci, când nu a jucat Hagi, că a fost suspendat, rolul meu a fost de a fi coordonatorul echipei naționale. Marius Lăcătuș a înscris două goluri cu rușii.
Apoi, în următoarele meciuri, a reintrat „Gică” Hagi și am revenit în rolul de mijlocaș central defensiv, să recuperez mingile, să joc pe Hagi, pe Lăcătuș, iar în meciul cu Argentina am avut o sarcină specială dată de nea „Imi” Jenei.
În seara dinaintea meciului, am făcut antrenamentul oficial, la Napoli, pe „San Paolo”. Am rămas după antrenament cu „Silvică” Lung, care era căpitanul echipei și era colegul meu de cameră. După antrenament am rămas să mai bat niște lovituri libere, și nea „Imi” l-a chemat pe „Silvică”, eu eram aproape de „Silvică”, să discute cam ce-am face mâine cu Maradona. Și „Silvică” i-a zis că nu se pune problema ce facem, că-l va marca fratele lui și a arăta spre mine. Nea „Imi” a stat pe gânduri și m-a întrebat dacă pot să-l marchez. I-am spus că pot. Dar i-am răspuns, că era lângă mine, pe moment era răspunsul. Am terminat discuțiile, am plecat la hotel, am făcut duș, am mers la masă și m-am gândit, că nouă ne trebuia cel puțin un punct ca să trecem de grupă. A intervenit partea psihologică. Îmi puneam întrebări, dacă pierdem, dacă dă Maradona gol, o țară întreagă se uită la meci, iar vinovatul sunt eu. Am început să mă învinovățesc pentru că am acceptat. Îmi era frică, pe undeva. O responsabilitate mare. Cred că două ore am dormit toată noaptea. Ce voi face, m-am întrebat.
De alergat, alerg mai mult ca el. El e jucător de picior stâng și știam că dacă îl marchez pe piciorul stâng își prelua mingea pe dreptul. Deci, orice făceam, eu trebuia să interceptez mingea înainte de a ajunge la el, să anticipez lucrurile. Când primea pas și-l vedeam că se demarcă, eu să fiu cu un pas înainte. Primele două intrări au fost faulturi, că n-am putut să-l marchez. Stăteam aproape, dar fiind foarte inteligent în joc și având mișcările rapide se făcea că merge pe teren și în momentul în care simțea că primește pasul, pleca de lângă mine și atunci când pleca eu îl prindeam, dar cu cinci secunde mai târziu și el își prelua, ar eu îl luam prin alunecare și așa am făcut două faulturi asupra lui. Apoi am început să intru în ritmul jocului, am început să intru să interceptez mingile, l-am mai și faultat, dar i-am interceptat mingile foarte bine. Pe faza ofensivă, el nu venea deloc, eu mă duceam undeva, fundaș dreapta, unde toată zona era goală și eram liber, primeam mingile la mine și în momentul în care dădeam mingea lui Lăcătuș sau în zona de atac și vedeam că s-ar putea pierde mingea, automat vizualizam unde e Maradona și mă duceam în preajma lui. Nu mă mai interesa jocul. Încet, încet mi-am intrat în ritm, lucrurile au mers bine cu totul și am avut și șansă, și noroc, ajutat de coechipieri, pentru că, golul ei l-au dat din cornerul bătut de Maradona. Mă gândeam că dacă mai bat un corner și-l bate Maradona, ar fi fost 2-1, ne băteau și ziceau suporterii că ne-a bătut Maradona. A fost greu, psihologic, mental, toate noaptea, dar, pe undeva și știam ce pot. Iar după meci, bucuria a fost imensă, pentru că dacă iar stau și analizez toată cariera mea de fotbalist, am avut multe trofee câștigate, am foarte multe, 11 trofee câștigate în România, am patru în Turcia. Lumea nu se rezumă la faptul câte trofee a câștigat Iosif Rotariu, că a jucat finala CC cu Milan, toată lumea știe de Roti care l-a ținut pe Maradona. Acela e momentul despre care, oriunde mă duc, toată lumea mă întreabă, cum a fost cu Maradona. Altceva nimic!

Din grupe, a urmat calificarea în „optimi”, unde ați întâlnit Irlanda. Ce misiune ați avut în meciul cu Irlanda?

Irlanda era o echipă foarte puternică atunci, cu jucători care jucau în campionatul Angliei. I-am simțit din teren. Foarte bine pregătiți fizic, tactic, tehnic. Am revăzut meciul de foarte multe ori, am avut mult mai multe ocazii decât ei și meritam să câștigăm.
Știam că din punct de vedere fizic nu puteam să câștig contactele cu ei. Rolul meu în acel meci era să anticipez lucrurile, să recuperez mingile prin anticipația pe care o avem, să nu intru în contacte fizice cu ei, să joc rapid. Știam ce-am de făcut. Nea „Imi” stătea de vorbă cu mine, dar avea foarte mare încredere în mine din punct de vedere tactic, că eu respectam și știam ce trebuie să fac pe postul meu.
La executarea loviturilor de la 11 metri, Daniel Timofte nici nu era pe lista executanților. El nu era titularul echipei naționale. El nici n-a jucat, iar dacă a jucat, cred că a jucat într-un meci. Lupu mai juca în stânga, sau în acel meci, eu, Hagi, Sabău și Lupescu. Timofte nu era în lista de „cinci” pentru penalty-uri. Dar au refuzat să bată ceilalți. A bătut Hagi, Lupu, eu, Lupescu și în rest, n-a mai bătut nimeni. Atunci a bătut Timofte. Nu era un executant sigur a loviturilor de la 11 metri. Nici la Dinamo nu bătea.
Nu a fost niciun reproș după acel meci. Absolut nimeni nu a reproșat nimic nimănui, dar s-a văzut ceva, că unii dintre jucători, printre care și eu, eram pe undeva frustrați pentru că nu meritam să pierdem și pe undeva o frustrarea că de ce a ajuns Timofte să bată. Am simțit asta și la unii jucători mai cu experiență, mai grei în echipă, care mai vorbeau între ei și nu înțelegeau.
Alt aspect care s-a reproșat pe acolo, la noi, a fost că n-a jucat Cămătaru. Cămătaru care era titular, golgheter, care a fost plecat la Heerenveen. Era singurul jucător „străin” care a venit la noi. Avea 32 de ani. Nu era un jucător, să zici, în vârstă. Nu a jucat niciun minut, iar în meciul cu Irlanda, Lăcătuș a fost suspendat. La jucători cu gabarit, de forță, ca irlandezii, un jucător precum Cămătaru era important. Nu am înțeles de ce nu a jucat. În preliminarii el a fost titular și a înscris cele mai multe goluri. Pentru mine a fost o enigmă că nu a jucat titular la Campionatul Mondial din Italia, în 1990. A jucat Răducioiu cu Balint, Răducioiu-Lăcătuș, Lăcătuș-Balint. Lăcătuș era ok, dar Răducioiu nu a jucat nici în preliminarii.

Când ați jucat ultimul meci în națională?

Cu Irlanda, în 1997, într-un meci pentru preliminariile „mondialului” din 1998, am câștigat 1-0, la București, a dat gol Adrian Ilie. Aveam 36 de ani. Meci oficial. Am intrat 25 de minute. Țin minte că mi-a dat Gică Hagi banderola și n-am vrut să o iau pentru că am considerat nepotrivit să preiau banderola de căpitan după ce am fost absent de la națională timp de 5 ani.

Perioada de antrenor secund la națională, cum s-a desfășurat?

A fost o altfel de muncă, mult mai grea. Nu mult mai grea, pentru că, ca să fii antrenor nu e mai greu. Ca antrenor poți să ai multe șanse, poți să-ți pierzi noaptea, poți să dormi doar o oră și poți să antrenezi. Ca jucător nu poți să faci asta. Ca jucător, la 10 jumătate, 11, trebuie să dormi, să te odihnești la prânz, să te pregătești fizic. E mult mai complicat decât munca de antrenor. Ca antrenor, da, e stresul mare, că depinzi de jucători.
A fost grea munca de antrenor pentru că am trecut de la munca de pe teren, de jucător, la munca de birou. Eram cel care ținea statistica, cel care făceam antrenamentele, scriam planșele, desenam. Foarte greu mi-a fost, dar a fost o experiență foarte bogată și am acumulat multe cunoștințe în acea perioadă de doi ani, într-adevăr, cu multe regrete că m-am lăsat de fotbal și că m-am dus antrenor secund, pentru că mai puteam să joc fotbal, dar o experiență pe care nu o puteam face decât la echipa națională și în postura aceea de muncă de birou.

Care a fost cel mai greu moment din timpul în care ați fost antrenor secund la echipa națională a României?

Cel mai greu moment, cel mai important și cel mai dureros a fost cu Danemarca, când am pierdut în minutul 93, cu Dorinel, cu acel corner. Acela a fost cel mai greu moment al meu ca antrenor secund la echipa națională.

Revenind la cariera de fotbalist, cum a fost perioada desfășurată la Galatasaray Istanbul și la celelalte echipe din Turcia?

La Galatasaray am ajuns în ̓90, după „mondialul” din Italia. Am avut o săptămână de vacanță la Timișoara și apoi am plecat la „Galata”. Când am ajuns în Turcia, m-au așteptat 100 de fotoreporteri și jurnaliști, la stadion, m-au îmbrăcat în echipamentul lui „Galata”, iar eu am început să jonglez cu mingile de față cu toți cei 100 de jurnaliști și fotoreporteri, apoi am participat la ședințe foto. Acesta a fost primul meu impact cu Turcia și „Galata”.
Primul meci oficial la „Galata” l-am jucat acasă, cu Boluspor. Am dat gol de la 35 de metri și am făcut egal, 1-1 (25 august 1990). Am fost titular incontestabil. Mai aveam doi străini la „Galata”, Prekazi, sârbul și Roman Kosecki, un polonez, care juca și în echipa națională a Poloniei. Aveau voie să joace doar trei jucători străini.
Am jucat toate meciurile titular. Eram pe primul loc, cu cinci puncte avans față de Beşiktaş, la finalul turului de campionat. Am venit în vacanță la Timișoara, iar când am venit, abia așteptam joc fotbal în Sala „Olimpia”. Jucam zi și noapte fotbal acolo, cu prietenii. S-a acumulat oboseală.
Am plecat la Istanbul, iar acolo s-a jucat un turneu amical în sală de 25000 de locuri, dar pe teren sintetic, cu sala plină. Am jucat cu Feyenoord, Fenerbahçe și Sporting Lisabona. Un minut jucam, un minut stăteam pe margine. Era foarte frig în sală. Eram în pantaloni scurți și-n mânecă scurtă. Seara, pe la 7, am plecat acasă în apartament și dimineața n-am mai putut să mă ridic din pat. A recidivat hernia de disc și atunci am stat aproape 4 luni de zile în afara gazonului. Trebuia să merg să fac intervenție chirurgicală în America, mi-au pus și viză de America. La Istanbul am fost la toți medici, am făcut tratamente.
Până la urmă, n-am mai plecat în America, am fost la un medic pe lângă Izmir. „Galata” avea un meci amical, au fost 50000 de oameni la Izmir. „Galata”, pe unde mergea, 90% erau suporterii ei, chiar dacă era echipa din Izmir și tot stadionul striga să mă ducă lângă Izmir, la Seferihisar, la 20 de km de Izmir să mă trateze. Acolo era ca un fel de vraci care lucra în armata turcă și care a mai vindecat oameni de hernie de disc. M-au dus cu avion privat la Izmir, de acolo m-au dus cu mașina. Am ajuns acolo. Eu nu puteam nici să merg, nici să dorm noaptea. Îmi punea cremă dintr-un pește ce trăia în apele Turciei, era într-un borcan, cum se pun murăturile. Cel care mă îngrija, era un tip de culoare, mai în vârstă. Hotelul unde mă tratam era închis, toți jurnaliștii erau afară și așteptau să vadă ce facem. O săptămână am stat acolo închis la hotel. În fiecare zi acel vraci îmi punea acea cremă, seara, iar dimineața era uscată.
După 3, 4 zile, am început să merg, iar după o săptămână am început să merg bine. N-am mai avut durerile, m-am odihnit, am plecat la Istanbul. Am încercat să alerg, n-am putut, am mers iarăși o săptămână. Nu puteam să alerg. M-au trimis la München, la tratament, la medicul lui Bayern München, Wohlfahrt Muller, care era și medicul echipei naționale de fotbal a Germaniei. Acolo am stat două săptămâni la clinica privată a dânsului.
Îmi făcea injecții biologice în coloană, 30, în fiecare zi, gimnastică medicală. După două săptămâni am mers la Istanbul și am început să alerg, și treptat am revenit în ultimele patru etape de campionat, dar deja Beşiktaş-ul avea 10 puncte avans peste „Galata” și ne-au lăsat la 5 puncte la final. Ei au terminat pe locul 1, iar noi pe 2.
Am câștigat Cupa și Supercupa Turciei în acea ediție. Din finala Cupei îmi amintesc că am fost declarat cel mai bun jucător. Dacă nu m-aș fi fost accidentat când aveam cinci puncte avans, și-n ziua de azi zic ei, și cred și eu, că „Galata” ar fi câștigat campionatul.
Anul următor am devenit căpitanul echipei la Galatasaray. S-a făcut prin tragere la sorți. Fostul căpitan, Cüneyt, s-a retras, și la ei era moda ca jucătorii să aleagă căpitanul echipei, eram 24 de jucători. Am intrat într-o sală, ne-au dat bilețele cu un pix și fiecare a scris pe cine dorește să fie căpitan. Din 24, 23 m-au ales pe mine. Doar eu nu m-am ales.
În noul sezon, tot așa, am făcut o întindere, în care am stat trei săptămâni, în care, în trei meciuri, noi tot am fost în fața lui Beșiktaș și au terminat cu un punct sau două înaintea noastră. Când s-a terminat campionatul, eram pe locul 2, am câștigat Supercupa Turciei și antrenorul lui Galatasaray, Mustafa Denizli, mi-a spus să merg acasă în vacanță că sunt primul pe lista lui de priorități. Eram căpitanul lui „Galata” și urma să fac încă doi ani de contract cu ei.
Am plecat acasă. L-au schimbat pe Mustafa Denizli, a venit Feldkamp din Germania și a zis că nu-l interesează Rotariu, Kosecki și Prekazi, ci că vine cu jucătorii lui.
Atunci nu era Lega Bosman, erai legat de clubul respectiv, am crezut că dacă nu m-au sunat de la „Galata”, mă întorc la Steaua. Am stat o lună jumate la Timișoara. Mă antrenam, jucam fotbal în fiecare zi, când mai era ultima zi de transferuri m-au sunat la Timișoara, să merg al Istanbul, urgent. M-am urcat în avion, am plecat la București, iar de acolo la Istanbul. La Istanbul m-a așteptat președintele de la „Galata” cu cel a lui Bakırköyspor. Era o echipă mai mică ca a lui Galatasaray, dar tot în liga întâi, într-un cartier din Istanbul. Și am mers să joc acolo. Era o echipă nou promovată, am jucat un an cu ei în liga întâi, apoi a retrogradat, pentru că era echipa slabă. Aveam contract doi ani cu ei. Nu au vrut să-mi dea dezlegare să plec și atunci am jucat în liga a doua cu ei și am ajuns la barajul de promovare. La baraj, mi-au zis să-l aduc și pe fratele meu, dacă promovăm, că l-au văzut și pe el, l-am adus la Istanbul la un meci, iar eu urma să fiu antrenor-jucător. Dar la baraj, am pierdut în minutul 90, 1-0, și atunci rămânând echipa în liga a doua, și cum eu nu am mai vrut să rămân la ei, m-au dat la Adana Demirspor, în liga întâi.
Au venit la Istanbul, am semnat un contract cu ei, pe doi ani de zile. Mi-au dat o sumă importantă de bani, m-am dus acasă în vacanță, două săptămâni și m-am întors la Adana. Adana, când am ajuns, dimineața erau 34 de grade, 35. Erau chiar la granița cu irakienii. Terenurile erau aproape numai pământ. Nu puteam să facem antrenament de dimineața de la 7 și nu puteam nici să respir aerul, așa de uscat era. Beam numai sucuri, mâncam numai înghețată, am slăbit vreo 5 kg numai într-o săptămână, iar după o săptămână, mi-am luat bagajul, mi-am luat bilet de avion, am plecat la Istanbul, și de acolo la Timișoara. Atunci am rămas la Timișoara și am continuat să mă antrenez aici cu fratele meu.

Ce a urmat după perioada petrecută în Turcia?

Am jucat pentru C.F.R. Timișoara, șase sau șapte meciuri, că ei m-au legitimat. Nea Ion Igna era prieten foarte bun cu domnul Simcelescu și mi-au luat transferul de la Adana Demirspor. Cum l-au luat, nu știu! M-au legitimat la C.F.R..
Din punct de vedere fotbalistic, perioada de la C.F.R. nu a fost cine știe ce, că era liga a doua. Puteam să joc încă, dar simțeam că pot să joc la un nivel mult mai ridicat.
După șapte meciuri la C.F.R., am ajuns la „Poli” care era în Liga I și era pe ultimul loc. L-au schimbat pe domnul Costică Rădulescu și l-au pus pe domnul Emeric Dembrószky, iar din momentul în care l-au pus, primul lucru pe care l-a făcut, a venit cu „Adi” Manea, care era conducător la club și cu domnul Stelian Anghel, la domnul Simcelescu, la mine, ca să vin la „Poli”. Eu n-aș fi vrut să mă duc, pentru că eram frustrat că nu m-au luat ei când am revenit din Turcia și m-au lăsat să joc în liga a doua. Eram pe undeva supărat pe ei.
Ulterior aveam să aflu motivul pentru care nu am fost luat la „Poli”, domnul Costică Rădulescu nu m-a dorit să vin, pentru că a zis că fac prea multe lucruri. Îi luam, cumva lui din autoritate. Domnul Simcelescu m-a îndemnat să merg la „Poli”, pentru oraș, deși ar fi preferat să mă țină la C.F.R.. Și atunci, am zis că pentru oraș merg la „Poli”, pentru că „Poli” m-a lansat în fotbal. Echipa era pe ultimul loc și am terminat pe locul patru sau cinci. Am ieșit în primii doi jucători din campionatul intern, apoi a urmat transferul la Steaua.
Trebuia să merg la Rapid, că era nea „Liță” Dumitru antrenor. Am fost și pe la Rapid vreo două zile, pe la „Pro Rapid”, acolo, la Flora, la hotelul domnului Copos. Am stat pe acolo, am fost la negocieri la „Ana Electronics”, la birouri. Au și pregătit banii să mi-i dea, însă eu le-am spus, legat de bani, că îi primesc doar după ce se înțeleg cu „Poli”. Totul era bătut în cuie, inclusiv contractul. Eram hotărât, pentru că era nea „Liță” Dumitru, dar într-un fel eram nehotărât pentru că la Timișoara eram acasă, iar să vin la București... .
„Poli” avea meci la Ploiești, eu eram încă la București, la hotel. Băban juca la Rapid, și eu de le Flora, unde stăteau ei, am plecat la hotel Parc, care era lângă. I-am spus lui Marcel să nu spună nimănui unde sunt, că eram total nedumerit. „Adi” Manea, care era conducător la „Poli”, a venit acolo la „Parc” și a stat de vorbă cu mine, mi-a zis să revin la „Poli”. Așa am făcut, am mers cu autocarul la Ploiești, unde juca echipa cu Petrolul. „Poli” era condusă 4-2, în minutul 85, dar am bătut, 4-5, am dat trei goluri în ultimele șapte minute.
Nea „Tică” Dănilescu a venit după mine la meci. Când s-a terminat meciul, toată lumea înnebunită după mine (am dat trei goluri în 7 minute), de la 4-2, 4-5 s-a făcut. Nea „Tică” Dănilescu mă aștepta după meci. Îl știam foarte bine pe nea „Tică” Dănilescu. M-a chemat la el și mi-a spus să vin cu el la București imediat, iar acolo voi sta la hotel unde vreau eu, voi primi 20000 de dolari, apoi o sumă pe care o vreau, ca să vin la Steaua.
Am rămas cu fratele meu Ilie, în București, și cu Mugur Gușatu. La București am stat, m-am gândit bine, dimineața m-am dus la club. S-a ținut de cuvânt nea „Tică” Dănilescu și am semnat cu Steaua. La Steaua am jucat doi ani de zile, un retur de campionat, cu nea „Țiți” Dumitriu, când am luat Cupa și Supercupa, și următorul an, cu Mihai Stoichiță, când am câștigat campionatul cu Rapidul, dacă îmi amintesc bine. Era ultima etapă, ei au făcut 2-2, și noi am câștigat.
Cariera mea de fotbalist profesionist s-a încheiat la Steaua, atunci când am fost campioni. Asta dacă vorbim de un nivel profesionist, pentru că eu mai aveam încă un an contract cu Steaua (aveam 37 de ani), propus de ei.
Am fost chemat și la echipa națională pentru meciul cu Irlanda, după 5 ani de absență. Pentru că, în perioada era de 5 ani în care am avut accidentările din Turcia, am pierdut echipa națională, pentru că altfel jucam și-n ̓94. Nu juca nimeni înaintea mea. Am pierdut foarte mult. Am pierdut aproape 100 de meciuri și nu aveam numai 25.

După Steaua, ați revenit la Timișoara... ?

La Timișoara am venit în liga a doua, antrenor-jucător. Liga a doua nu mai era profesionism, clar, la nivelul la care am fost eu. Dar am jucat, pentru că mai puteam să joc. Mai puteam să joc și-n Liga I, dar am zis că voi juca pentru oraș, spectatori. Mi-au zis că vor veni alături de echipă, că se revigorează fotbalul la Timișoara, când era să cadă în liga a treia „Poli”, și fiind cu sufletul, familia la Timișoara, am zis că las tot și mă întorc la „Poli”. M-am întors înapoi, practic cu sufletul, cu inima, dar nu cu mintea, pentru că, practic, am greșit. Pentru că venind, n-am fost sprijinit. Din ce s-a promis, nu s-a făcut nimic. M-au dezamăgit enorm.
În loc să-mi continui cariera în Liga I, să fiu antrenor de profesioniști, am venit în liga a doua unde, la un moment dat nu aveam nici lumină la stadion.
De al Poli am plecat la Extensiv Craiova, pentru că, practic, Extensiv Craiova și cu „Poli” erau la promovare. Am jucat meciul de la Extensiv. Noi, dacă câștigam, treceam pe primul loc și nu cred că ne mai oprea nimeni, că aveam echipă destul de bună și jucam în cea mai mare formă. În minutul 45, l-a eliminat pe Roberto Ivan și arbitrul a dictat lovitură de la 11 metri împotriva noastră. Am avut noi trei ocazii singur cu portarul de dat gol. L-a eliminat pe Ivan, ne-au dat 1-0 și s-a terminat 4-1. După acel meci s-a terminat turul de campionat, iar cei de la „Poli” mi-au spus că dacă vreau să rămân la „Poli”, să rămân doar jucător, antrenor nu. Nu am fost de acord. Apoi au venit cei de la Extensiv și am mers să joc pentru ei.
Cu Extensiv, din postura de antrenor-jucător, am promovat în Liga I și am jucat în Liga I. Eram căpitan de echipă și la Extensiv.
Am revenit la Timișoara, pentru că a fost un conflict acolo, între jucătorii mai cu experiență și conducere. Eu, într-adevăr, nu pot să mă plâng niciodată, am avut tot ce mi-a dorit inima la Extensiv. M-au tratat frații Mihăilescu și domnul Sorin Cârțu ca pe un rege. Eram căpitan de echipă, executam penalty-urile, loviturile libere, eram cel mai bun jucător din echipă. Deci, tot ce voiam eu. Aveam telefonul de la firmă.
Unii jucători nu și-au primit banii de o perioadă lungă de timp, și erau jucători cu experiență, și m-au rugat pe mine să discut pentru ei. Am discutat pentru ei. Mi s-a spus că se rezolvă lucrurile. Am încercat să le explic. Nu au vrut să înțeleagă. Am făcut o întâlnire cu conducerea clubului, cu domnul antrenor Sorin Cârțu, cu jucătorii, și atunci au degenerat lucrurile, la discuții. Erau 5, 6 luni de întârzieri la unii. La mine nu era cazul. Eram prieten foarte bun cu Mugur Gușatu. Stăteam mai mult la el în Craiova. După ce s-au terminat discuțiile, jucătorii cu experiență au hotărât să nu mai meargă la echipă. Eu am zis că mă duc, iar ei au zis că dacă mă duc, înseamnă că îi trădez. Am pus în balanță, pentru că-mi erau prieteni jucătorii, și atunci am zis că nu mă duc nici eu. Am făcut o prostie mare, pentru că nu se face așa ceva la fotbal. Am plecat și eu.
Când am jucat la Extensiv, am participat cu echipa la inaugurarea stadionul din Parcul „Romanescu” din Craiova. Am jucat un meci cu F.C. Argeș, am bătut 1-0, am ieșit cel mai bun jucător al meciului. Terenul avea condiții foarte bune. Nou, de la zero era făcut și vestiare și tot.
De acolo ne-a suspendat Extensivul pe toți. Pe mine, a doua zi, a vrut să mă ia F.C. Național. Era Iorgulescu președinte și a zis că-mi dă salarul care-l avea și Lăcătuș.
A urmat perioada în care am fost suspendat. M-am antrenat cu fratele meu, apoi m-au luat cei de la „Poli”, la care venise Zambon, și atunci am căzut. Zambon a dat toată vina pe mine după un meci din deplasare pe care-l pierdusem cu 2-1.
Am plecat la A.S.U. „Poli”, în liga a treia, antrenor-jucător. Acolo am dat multe goluri, am jucat foarte bine. Nu am promovat, că a fost Zlatna. Noi i-am bătut pe Zlatna, dar ei au câștigat meciurile toate, doar cu noi au pierdut.
Am plecat la F.C. Bihor, în liga a doua, dacă n-am promovat cu A.S.U. „Poli”. Eu am plecat jucător. Andone era antrenor. Era un impresar din Ungaria, „Tibi” Bordaș. L-au luat pe Mugur Gușatu, și Mugur le-a zis și de mine. Când am ajuns, am dat testul „Cooper” și l-am luat. Am făcut două sesiuni de pregătire cu Andone. „Ando” a venit la mine și mi-a spune că pleacă la Sportul, iar eu voi rămâne antrenor principal și că a vorbit cu domnul Vizer pentru asta. Am rămas antrenor-jucător la F.C. Bihor, am plecat la Budapesta să jucăm cu Ferencváros, campioana Ungariei. Am bătut 1-0, am dat gol de la 35 de metri. Atunci l-am cunoscut și pe domnul Vizer și am rămas acolo, antrenor-jucător la Oradea, până când am plecat antrenor secund la echipa națională.

La Caransebeș, cât ați antrenat?

Am antrenat dintr-o întâmplare. A zis fratele meu să mă duc la Caransebeș, că vor să promoveze. Am zis că merg două luni, că trec. O experiență total nereușită. Amatorism. Nu era pentru mine, nici într-un caz. Am intrat într-o altă lume a fotbalului.

Perioada Vaslui?

Excepțională! Ca și antrenor, m-am simțit cel mai bine la Vaslui, cu „Gabi” Balint acolo și o perioadă la Timișoara când a fost Hagi antrenor. La Vaslui, condițiile au fost de nivel de Champions League, jucătorii de top, toți de echipe naționale, toți super, condiții de pregătire, sală de fitness modernă, nouă, de ultimă generație, bani mulți.
Domnul Porumboiu e de nota 10. Nu era așa cum se vorbea, că vine la stadion și se bagă la echipă. Nici vorbă de așa ceva. Dacă venea o dată sau de două ori la teren să facă câteva sărituri sau să alerge, în rest nu. Aveam mână liberă la decizii. Primele pe care le aveam noi la Vaslui, nu le mai avea nimeni în România.

Cum s-a sfârșit acolo?

Eram „secund” la Vaslui. Nepotul meu juca la Dinamo. Domnul Porumboiu nu știa că Dorinel este nepotul meu. A jucat Steaua cu Dinamo, nepotul meu a făcut niște driblinguri acolo, a dat, în colțul lung, gol, Dinamo, 1-0, gol marcat de Dorinel. Eram cu Balint la apartament și ne-am uitat la meciuri, bucuros, fericit, Balint, la fel. Îl sună domnul Porumboiu și vorbește despre meci, despre jocul lui Dorinel. L-a apreciat foarte mult pentru ceea ce a jucat în acel meci, iar Balint i-a spus că este nepotul meu, copilul fratelui geamăn. Am fost cerut eu la telefon, am răspuns și i-am confirmat că este nepotul meu. Eu l-am dus la fotbal, eu l-am dus la Dinamo la probe, că m-a rugat domnul Badea, printr-un prieten de la Timișoara. Mi-a spus să fac ce știu și mâine să fie la Vaslui că el rezolvă cu Iancu (era jucătorul lui Marian Iancu, el l-a împrumutat la Dinamo). Mi-a cerut să-l aduc aici la Vaslui că-i face un contract bun și mi-a spus că poate veni și fratele meu la Vaslui să antreneze cât eu sunt plecat cu Balint.
Balint mi-a spus că are nevoie de fratele meu la Vaslui. Așa că, s-a făcut contract cu fratele meu, eu am plecat la București, m-am întâlnit cu nepotul. El era de acord cu tot. Era manageriat de frații Becali. M-am întâlnit cu Victor Becali. A rămas să vină la Vaslui nepotul meu. Am venit la Timișoara cu nepotul, cu fratele-meu. Daniel Stanciu era reprezentantul domnului Porumboiu, ne-am întâlnit la hotel în Timișoara, cu totul în ordine legat de contractul fratelui meu, antrenor secund la Vaslui. Contractul nepotului, când l-am văzut, nu-mi venea să cred ochilor că poate fi așa ceva în România. Când să semneze nepotul contractul, sună telefonul lui Daniel Stanciu și-i dă nepotului meu telefonul. Ce a vorbit nepotul și cu cine, nu știu, că nici nu l-am întrebat, dar mi-a spus că nu mai poate să semneze acel contract cu Vaslui.
Daniel Stanciu a luat toate actele, și eu am plecat cu fratele meu la București, unde ne aștepta domnul Iancu, a doua zi. Am ajuns la București, a venit cineva de la firma domnului Becali, ne-am dus la domnul Iancu la birou, m-am așezat lângă el și mi-a zis că nu-l dă la Vaslui pentru nimic în lume pe Dorinel, ci că va merge la Dinamo. Mi-a spus că mă respectă foarte mult, dar că știe ce vrea el, știe ce poate Dorin și că îl va da doar la Dinamo.
Domnul Iancu mi-a sus că s-a răzgândit, că nu-l interesează Porumboiu și că nu-l dă acolo. Am stat o oră de vorbă și am zis că e jucătorul lui și nu pot să zic eu altceva. L-am sunat pe „Gabi” și i-am spus situația. „Gabi” discuta cu domnul Porumboiu, care i-a zis că eu m-am întors și că sunt pe mână cu Becali, că m-am înțeles cu ei ca să nu mai meargă la Vaslui, Dorinel. I-am spus lui „Gabi” că am contractul fratelui, am împuternicirea (și-n ziua de azi o am acasă) dată de părinți ca să meargă nepotul cu noi în cantonament. Nu am arătat acea împuternicire nimănui, niciodată și era făcută pentru când trebuia să semneze contractul. Dacă erau alte înțelegeri nu făceam acea împuternicire. Domnul Porumboiu a ținut-o una și bună pe a lui, că am fost pe mână cu Becali. La un moment dat, dânsul a înțeles, dar atunci a zis că nu mai vrea să mă vadă.
Eu am zis că nu mai stau nicio secundă la Vaslui din acel moment, și, deși aveam în contract o sumă mare de bani pe care urma să o primesc dacă voi pleca de la Vaslui, am zis că plec fără să mai iau acea sumă. Am semnat rezilierea contractului cu domnul Porumboiu, la el acasă, apoi am plecat la Timișoara.
Eu m-am dus la Vaslui că era Balint antrenor principal, altfel nu mergeam la Vaslui. Am plecat de la Vaslui, înaintea lui Balint, dar și Balint a plecat la patru, cinci zile de la plecarea mea. Nu a mai rezistat nici el la Vaslui.

În momentul de față ce activități sportive susțineți?

Acum, pe partea sportivă, lucrez la departamentul de scouting pentru Academia „Gheorghe Hagi”.

Cum vă desfășurați activitatea acolo?

Merg la meciurile de elită, mă informeze la antrenorii care sunt în Timiș la elită. Mulți mi-au fost elevi, unii mi-au fost colegi. Mă informez de la ei unde sunt jucătorii cu potențial, la ce grupe. Mă interesează grupele care au copii 16, 17, 18 ani, poate și 15 ani, dar nu mai mici de atât, și unde am eu jucători pe listă și ei au meciuri, merg să-i văd.

E grea munca de scouting?

Dacă-ți place, nu e grea și-n primul rând trebuie să fi jucător care a jucat la un nivel foarte înalt fotbal ca să-ți dai seama ce calități au jucătorii în perspectivă, ce marjă de creștere au, e greu. Eu, ce-am recomandat, nu au fost mulți, cred că au fost trei. S-au întors după un an de zile înapoi, pentru că nu s-au acomodat. Acuma s-ar putea să mai meargă unul și cred că va merge. În rest, nu recomand. E din Timișoara, cu calități foarte bune. A și fost pe acolo la câteva teste. E foarte bine, dar mai are de lucrat pe partea fizică, însă e foarte inteligent și cu perspectivă, cu marjă de creștere foarte mare. Joacă la Timișoara, la U19.

Cum vă implicați și cum v-ați implicat în susținerea îmbunătățirii infrastructurii sportive în Timișoara?

Atâta timp cât eu nu dețin nicio funcție, din niciun punct de vedere, nu am cum să mă implic. Mă implic doar prin a discuta cu Cosmin Tabără, viceprimarul Timișoarei, care-i un prieten foarte bun de-al meu, un om de fotbal cu care săptămânal mă întâlnesc, care vrea să facă stadioane și vrea să facă de toate, dar nu depinde numai de el. E singura persoană cu care discut despre infrastructura Timișoarei și, credeți-mă că unde mă duc prin țară sau merg la București, toată lumea mă întreabă ce se întâmplă la voi, cu trei echipe în liga a doua, care-s la retrogradare, infrastructura sub orice critică. Să zicem că cei de la Poli au o infrastructură acceptabilă pentru liga a doua, cu perspective de a se îmbunătăți dacă s-ar face un stadion pentru ei. Celelalte nu au infrastructură și sunt departe de ce vrea Timișoara. Asta cred eu.
M-aș implica foarte mult, pentru că îmi și place, cunosc, am fost la Hagi la Academie, am fost prin țară pe la toate Academiile, am fost la Bruges, la nepotul meu, am fost la Astana, am fost la Roma. Peste tot am fost. Cam am idee ce ar trebui să se facă.
Cosmin e pe probleme de sport. Are proiecte foarte bine făcute, e foarte bine intenționat, dar cred că are nevoie de susținere mai mare și poate și de o persoană cu experiență.

V-ați gândit să înființați o Școală de Fotbal la Timișoara?

Cu numele meu, nu. Sunt doi jucători care joacă la Ripensia acum, doi frați gemeni, Ciurel Radu și David, pe care eu, de doi ani de zile, i-am antrenat personal. Am fost și la Lugoj, i-am antrenat și au un nivel foarte ridicat, nivel foarte bun și Careba pe care eu l-am adus la Ripensia iar acum este la Ezeriș în liga a treia. Frații Ciurel joacă la U19, sunt golgheteri și au un nivel foarte ridicat. Ei vor ajunge departe.
Am luat-o încet-încet, treptat. A fost perioada pe care eu le-am implementat-o lor, pe care și eu am descoperit-o, nu din perioada mea, ci mai târziu și de la nepotul meu, și plecând pe afară și văzând cum se lucrează. Fără sală de fitness, fără vitaminizare, fără un control la medic sportiv din șase în șase luni nu mai merge să faci performanță, cu antrenamente numai la stadion. Trebuie să îmbunătățești anumite lucruri de tehnică individuală pe postul pe care joci. Mult volum de muncă, de la 4, 5 ore pe zi.
Radu și David Ciurel sunt la L.P.S. „Banatul”. Ei au un nivel foarte ridicat și intelectual, la școală sunt foarte buni, unul dintre ei cântă la vioară, a cântat la Viena. Fotbalistic sunt foarte bine puși la punct și din punct de vedere tehnic și mental și fizic. A fost o muncă grea, au trecut de la amatori la profesioniști, cu vize medicale la un prieten de la Oradea care-i medic sportiv foarte bun, cu vitaminizare, cu sală de fitness, cu tot ce înseamnă un jucător profesionist. Ei chiar au luat-o pe drumul acela, cu două antrenamente pe zi. Am luat-o treptat.

Ce vă doriți de ziua de naștere și ce intenționați să faceți în viitor pentru fotbalul din Timișoara și Banat?

În primul rând, de ziua mea îmi doresc, pe lângă sănătate, pe care, deocamdată o am, ca cei doi copii pe care-i am, frații gemeni Radu și David, să meargă în străinătate să joace fotbal la profesioniști, pentru că sunt pregătiți pentru acest nivel, nepotul meu să ajungă la echipa națională (el a mai fost, dar eu îmi doresc să fie constant și să aibă o evoluție foarte bună unde este acuma și să fie convocat în permanență în echipa națională), și eu, într-o bună zi, să pot să am o putere de a decide și a ajuta fotbalul din Timișoara, ca Timișoara să revină unde a fost. La Timișoara, vreau să mă duc la stadionul „Dan Păltinișanu” sau la stadionul lego, unde e, să stau la tribuna oficială și să văd meciuri de liga întâi, cu 30000 de oameni la stadion și să văd o echipă din Timișoara în prima ligă de fotbal a României.

Se poate, în următorii doi ani, o echipă a Timișoarei în prima ligă?

Cum se merge acuma, nu. Șansele foarte mari le are „Poli” Timișoara, pentru că au suporteri. Timișoara e concepută ca fotbal, ca „Poli” Timișoara. Oamenii de rând, undeva se identifică cu „Poli”. Ei cred c-ar avea o prioritate de-aș face un target de a ajunge în Liga I. Dar nu cum sunt acuma.

Pe cine vedeți favorită anul acesta la câștigarea titlului mondial?

Eu cred că va câștiga o echipă din America de Sud. Ori Brazilia, ori Argentina. E posibil să câștige Brazilia, pentru că, la ora actuală, toți jucătorii din naționala Braziliei sunt la un nivel foarte înalt, joacă în Europa la echipe mari, puternice. Și Argentina are un nivel foarte ridicat, cum nu a mai fost de foarte mult timp. Eu cred că una din cele două, pentru că au și cei mai valoroși jucători și întotdeauna fotbalul din America de Sud are ceva aparte față de fotbalul din Europa. Au jucători mult mai inventivi, jucători mai înzestrați de la Dumnezeu cu fantezia fotbalului și eu cred că acuma s-au maturizat și din punct de vedere tactic, și din punct de vedere fizic, din toate punctele de vedere și cred că au un nivel ridicat amândouă. Una din ele două va câștiga. Eu cred că va fi o finală Argentina-Brazilia.

A consemnat Cornel Seracin
Foto: arhiva personală a familiei Rotariu