Paul Eugen Banciu s-a născut în Botoșani, la 30 noiembrie 1943. A făcut școala generală la Alba Iulia, a început tot aici liceul, la „Mihai Viteazul”, continuându-l la Liceul nr. 2 Hunedoara.
Între anii 1961-1964 a urmat cursurile Facultății de Arte Plastice din cadrul Universității Timișoara.
Între anii 1968-1974, la Cluj-Napoca, a fost student al Facultății de filozofie (estetică) din cadrul Universității Babeș-Bolyai.
A urmat mai multe cursuri de jurnalistică, dar și, după Revoluție, de management de bibliotecă.
A debutat în presă în 27 noiembrie 1965, în publicația deveană „Drumul socialismului”, cu eseul „Sava Henția”.
Debutul în revistă s-a consemnat în „Orizont”, în luna octombrie a anului 1972, cu proza „Servus Irina”.
În anul 1978, cu romanul „Casa Ursei Mari”, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, a fost consemnat debutul editorial al lui Paul Eugen Banciu.
Ca „angajat”, Paul Eugen Banciu a deținut mai multe funcții: inspector la Inspectoratul pentru cultură al regiunii Hunedoara, redactor, șef de secție culturală, secretar general de redacție la ziarul „Unirea” din Alba Iulia, secretar general de redacție, redactor principal și șef de secție la revista „Orizont” din Timișoara. Între anii 1992 și 2011 a fost directorul Bibliotecii Județene Timiș.
Pe tărâmul cuvintelor, Paul Eugen Banciu s-a simțit cel mai bine. A încercat, cu succes, mai multe genuri publicistice: este scriitor, scenarist, critic de artă, eseist.
Lucrări publicate:
1978 Casa Ursei Mari (roman) Editura Dacia, Cluj
1979 Reciful (roman) Editura Facla, Timişoara
1981 Sărbătorile (roman) Editura Albatros, Bucureşti
1982 Zigguratul (roman) Editura Cartea Românească, Bucureşti
1986 Muflonul, vol. 1 (roman) Editura Facla, Timişoara
1989 Muflonul, vol. 2 (roman) Editura Facla, Timişoara
1995 Casa de pânză (roman) Editura Excelsior, Timişoara
1996 Demonul discret (roman) Editura Excelsior, Timişoara
1996 Noaptea strigoilor (roman) Editura Amarcord, Timişoara
1997 Picătura de cucută (eseuri) Editura Institutului European, Iaşi
1998 Remora (roman) Editura Augusta, Timişoara
1999 O călătorie cu aero-planul peste muntele erodat (proză scurtă) Editura Marineasa, Timişoara
2000 Marii fericiţi (roman) Editura Du Style, Bucureşti, Colecţia „Romanul românesc
contemporan”
2001 Infinitul rău (eseuri) Editura Anthropos, Timişoara
2003 Grădina lui Epicur (eseuri) Editura Anthropos, Timişoara
2004 Somonul roşu (roman) Editura Hestia, Timişoara
2005 Luna neagră (roman) Editura Hestia, Timişoara
2006 Exerciţii de exil interior, eseuri, Editura Anthropos, Timişoara
2008 Omul abstract, eseuri, Editura Anthropos-Hestia, Timişoara
2012 Piranha, roman, Editura Anthropos, Timișoara
2012 Singurătatea luminii, roman, Editura Anthropos, Timișoara
A primit, de-a lungul carierei, numeroase premii, creația sa fiind încununată, în anul 2010, cu premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara.
În anul 2002 a primit Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler, acordat de Președinția României.
În acest an, a fost declarat Cetățean de Onoare al Muncipiului Timișoara.
Este membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România; membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara; membru al Uniunii Ziariştilor; membru al Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor din România; membru al Uniunii Cineaștilor din România.
Ca preocupări extraprofesionale, lui Paul Eugen Banciu îi plac muzica, artele vizuale, filosofia, religia și călătoriile.
- Domnule Banciu, ce mai faceți în ultima vreme: citiți, scrieți ori amândouă?
- Citesc foarte mult și din toate domeniile. După toate experiențele de viață, am intrat într-o dilemă foarte ciudată, dar naturală până la urmă, între ficțiune și realitate. Mi s-a întâmplat de când eram director la bibliotecă. Acum vreo zece ani a apărut, aproape peiorativ, în presa literară din Apus, ideea de ficțiune, de invenție. Or, realitatea din acel moment apare ca altceva. Pentru că am făcut Artele și Filosofia, eram legat de ideea de creație, de suflet, de a da din tine ceea ce trăiești vizavi de lume.
Ideea creației, în general, a trecut în plan secund pentru marea masă a lumii, pentru că sunt atâtea moduri de a te distra, dar și din existența numeroaselor posturi de televiziune.
Fac lecturi bunăoară din Friedman, Hawking, din ultimii mari fizicieni care au luat premiul Nobel.
- Cum percepeți lumea de astăzi?
- Lumea de astăzi trăiește pe foarte multe paliere, nu doar pe ficțiune și realitate, împărțită în foarte multe fragmente. Noi, la Cluj, la Babeș Bolyai, am făcut biologie, fizică și matematică. Apoi s-a introdus, în programa elevilor, teoria mulțimilor, care te învăța logica matematicii. Am pendulat prin toate artele. Am făcut sculptură, pictură, grafică și grafică de carte.
Am scris 22 de cărți. În cele șase cărți de eseuri fac aceste trimiteri și toată drama pe care, conștient sau inconștient, o trăiește artistul care se respectă. Care se mai poate respecta în momentul de față. În general, intelectualii (oamenii de cultură) sunt dați la o parte.
Fiind director la bibliotecă, aveam posibilitatea, mult mai ieftină, de a citi. Astăzi, cărțile sunt sinistre la preț. Am vrut să văd ce scriu nordicii, canadienii, cei care iau premiul Nobel, cei din Africa de Sud ori cei din Japonia.
- Când a fost mai greu ca și scriitor?
- Și noi am trecut prin aceleași perioade postmoderniste ca și cei din Apus. Nu am mai putut citi literatură română deoarece erau cărți scrise într-un mod indecent.
Până în ’90 totul era raportat la noi. În momentul în care a intervenit fenomenul globalizării, situația s-a schimbat. În 1990 am scris un eseu numit „Sertarul european”. Problema este la cine te raportezi, la România sau la întreaga planetă?
Nordicii au scos pe piață câțiva scriitori excepționali din grupa tânără, din tradiția literaturii europene.
Gustul omului s-a schimbat datorită prostiilor, tabloidelor. Trăim într-o altă lume. Elementele care alcătuiau cultura și filosofia secolului XX au dispărut.
Foarte mulți care au terminat artele au renunțat și au ales fotografia. Apare problema între ficțiune și realitate. Ceea ce face telefonul este realitatea, dar ceea ce se face pe pânză este ficțiune. Trăiesc complet doar atunci când scriu..
- Ce spuneți despre școala din ziua de astăzi?
- Este o problemă pentru că haosul pornește de la conducători. Nu sunt manuale la clasa întâi. Din date statistice, există 100.000 de locuințe fără curent. Tu îi dai elevului CD-uri. Pentru lampă? Sunt zeci de mii de oameni care nu știu ce este televizorul.
- Ați absolvit Artele și Filozofia...
- Faptul că am făcut artele, prima facultate, a fost fundamental pentru că mi-a dat credință în artă, în spirit și libertate.
Apoi a apărut, de foarte timpuriu, iubirea pentru munte. La vârsta asta, trăiesc cu imagini. Ultima carte este ,,Singurătatea luminii”, foarte bine primită de critica literară din țară, în ,,România literară” și „Convorbiri literare”, în ”Viața românească”. Este o carte de călătorii, despre cum eu, soția și fetele mele am străbătut Carpații, de la Dunăre și până la granița de nord cu Ucraina. Eram complet detașat de restul lumii. O ascensiune în religie, muntele reprezentând un element foarte importat în oricare religie. M-a ajutat în experiențele pe care le-am avut în decursul vieții.
Cartea are două părți. Sunt amintirile unui orb, care sunt relatate unui confident dintr-o zonă retrasă de munte.
Ce este absolut real este faptul că, în momentul în care am scris „Piranha” și „Singurătatea luminii”, aveam cataractă la amândoi ochii. Știam doar tastele. Le-am scris în trei luni.
- Să vorbim despre „Casa Ursei Mari”...
- Este romanul de debut, pe baza căruia s-a făcut un film. Experiența cu filmul a fost extraordinară și pentru un prozator este formidabil să încerce să facă film, dar să fie și pe platoul de filmare. Am fost rugat de regizor să merg acolo pentru a adapta replicile, pentru a da indicații vizuale operatorului. Ceea ce este extraordinar în experiențele cu filmul este montajul. Toate acestea se realizau la Buftea. Din nefericire, cei care scriu scenarii intră pe șabloane, la noi și nu numai. Trebuie să fii liber.
- De unde a început iubirea pentru munte?
- Prima lecția a muntelui este: piatra nu lovește omul, ci prostia. Eu am fost un copil născut în timpul războiului și bolnăvicios. La vârsta de 12 ani am plecat singur în Retezat, în Munții Apuseni. Doi ani mai târziu am fost cu unul sau doi colegi. Atunci nu era voie să se facă alpinism.
Apoi un fost ofițer a vrut să facă o grupă de amatori pentru a ne învăța alpinismul. Nu erau instrumentele, materialele din ziua de astăzi, ci unele improvizate, de la pompieri. Cea mai marcantă ieșire a fost cea de la Retezat, în Colții Pelegii. Eram cu corturi, fiind puțini. Am avut neșansa să rămân cu un piton în mână și colegul care trebuia să mă asigure a scăpat coarda. Norocul meu a fost că, la următorul piton, la 40 de metri, coarda s-a blocat. Asta s-a întâmplat în 1959.
- Ați continuat alpinismul?
- Am urcat din nou, chiar atunci. Nu m-am speriat.
Cea mai drăguță îmtâmplare a fost când am dus-o pe nevastă la Muntele Mic... Ea, născută la șes. Pe atunci eram amândoi studenți la arte. Nu am mers pe potecile normale, am ales cataracta. Nu mi-a plăcut că am ajuns la o cascadă și nu voiam să ne udăm. I-am spus că urc până în vârf și apoi să vină după mine. Am rugat-o să nu calce pe pietrele din apă, pentru că aluneci. Învățasem toate aceste lucruri. Exact când a ajuns sus, a călcat prin mijlocul apei. Apoi, i-am văzut doar mâinile, dispărând. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cobor cei 12-14 metri. Am văzut că avea o rană la picior și, pentru că aveam o minimă instruire , am verificat dacă îl are rupt. Am continuat să mergem tot pe acolo, dar, de această dată, ea a urcat prima. De atunci, am urcat împreună. Pe fata cea mare am dus-o la munte la vârsta de trei ani. Făcuse deja tot Retezatu. Iar cea mică, la un an și două luni, a făcut cunoștință cu muntele.
La nouă ani, cele două fete au făcut, obligatoriu, traseul Sibiu-Brașov, pe creasta Făgărașului, 82 de kilometri.
- Să ne întoarcem la cărți...
- Toate romanele mele le-am scris în cicluri. După „Casa Ursei Mari” au urmat „Reciful”, „Sărbătorile”, „Zigguratul”. Toate au fost premiate. Am avut probleme cu ele, toată lumea știe cum se scoteau cărțile, cum se făceau toate luptele cu cenzura, cum se evitau anumite aspecte. Aici intervenea abilitatea sau inteligența autorului. În ciclul următor au fost niște cărți-tampon. Prima realizare, am luat premiul național cu „Zigguratul”. Am folosit toate tipurile de scriere în această carte. De la cel gazetăreasc, până la eseu, reportaj, dialog, scenariu de film, tot. La un moment dat, Mircea Nedelciu spunea că începutul post-modernismului la români ar fi cu această carte.
„Zigguratul”, inițial, a avut 800 de pagini. Au apărut 600. Nu ajungerea la cabana următoare este importantă, ci drumul.
- Din ce categorie face parte „Muflonul”?
- Este o grupă separată și cuprinde două volume. Am făcut prostia de a le da același titlu. Editorul mi-a spus să dau titlul „Frații” celui de-al doilea volum, deoarece este despre scriitor. În epoca aceea, toate personajele erau pozitive. Lovindu-mă puternic de cenzură (aveam blocate niște cărți) și după o suferință cumplită pe care cei care au trăit acea perioadă o știu, am zis că scriitorul poate fi personaj negativ. Dar nu era unul negativ, cartea fiind
extraordinar de bine primită și premiată de Ministerul Culturii de atunci.
- „Casa de pânză”?
- Am scris cartea, după care am făcut și scenariul de film. Urma să facem și filmul, dar nu s-au mai găsit bani. Al doilea film nu l-am mai putut face pentru că regizorul a părăsit această lume. Pentru rolul principal a fost propus Ion Caramitru. În primul meu film jucase Dorel Vișan...
Dar, în general, filmele se fac după nuvele, nu după romane...
„Casa de pânză” a fost tipărită tot la Timișoara. De data aceasta am introdus scenariul în carte. Am realizat și textul literar, și scenariul. Dar a fost un scenariu de film făcut la rugămintea unei persoane. Dar „Casa de pânză” a fost una dintre cărțile mele blocate.
- Ați iubit filmul?
- Am avut tot timpul tentația filmului!
- După „Casa de pânză”?
- Mi-am propus, în 1984, un ciclu de șapte cărți, în care să fac o panoramare a întregii lumi, carte care să se închidă cu cartea de început. Atunci era imposibil de publicat așa ceva.
Titlul ciclului era „Traversarea cercului”. Cercul este istorie. În afara cercului sunt poziții: spectatorul, martorul și călăuza. Al doilea este „Jucătorul”, al treilea – „Proorocul”. A patra, cea mai grea carte de scris, „Omul”, chiar în centrul cercului, „Lucifericul”, contrar proorocului, „Judecătorul” și „Călăuza”. Nu am reușit, evident, să public.
- În tot ce ați scris ați conceput ideea de la început și până în final?
- Știu de unde plec și unde trebuie să ajung. Pe parcurs lucrurile se întregesc. Am senzația că trăiesc într-o lume paralelă pentru că scriu foarte repede, având și experiență de gazetar. Când scriu trebuie să găsesc elementul fundamental. Uneori scriam câte 16 ore pe zi. Elementele fundamentale pentru om sunt dragostea și moartea. De la ele am plecat când am scris „Somonul roșu”. Somonul se întoarce la munte și apoi moare, e ceva simbolic.
Tot pe simbol este și „Luna neagră”. Apoi putem discuta despre „Piranha” care poate fi „Judecătorul”, un „piranha”. Am avut trei elemente-pește, simbolul cristic.
Ca un fel de concluzie la toate acestea este „Singurătatea luminii”, bucuria apropierii de final.
A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ
