Pe nicăieri, am putea spune, dacă am lua în calcul că, la început de secol XXI, supraviețuitorii unui accident aviatic sunt reperați și găsiți după mai multe ore de căutări, când eroii tocmai au înghețat de frig. Și trebuie bine înțeles: avionul s-a prăbușit într-o țară din Europa, nu în jungla Amazonului. E drept că totul s-a petrecut în România, dar asta nu poate fi o scuză.
Unii au profitat de prilej și au adus pe tapet catastrofa din urmă cu aproape jumătate de veac, de prin anii ‘70, când un avion s-a prăbușit și 20 de oameni au murit înghețați de frig, pentru că, prin secretomania comunistă, s-a găsit de cuviință că este mai bine să se îngrădească zona și să se interzică accesul în perimetru, decât să se scotocească locul și să se caute victimele. Atunci, au murit oameni pentru „îngrădirea” minții, pentru obrocul sub care era ascunsă orice întâmplare nefericită. Acum au murit oameni pentru că au fost „îngrădiți” de incompetență și nepăsare. Atunci supraviețuitorii au fost îngrădiți de cordoane de securitate, acum au fost îngrădiți de tehnică de ultimă generație. Similitudini s-ar putea găsi destule, dar latura comună, de o profundă tristețe, rămâne că, atât atunci, cât și acum, au murit oameni. Au murit oameni din nepăsarea ori incompetența altor oameni. Din vina unor semeni. Nu știu dacă cei de atunci au plătit în vreun fel, dar cei de astăzi ar trebui să plătească. Nu pentru a găsi „un țap ispășitor”, nu pentru răzbunare, ci pentru ca, peste alți 50 de ani, să nu ni se întâmple la fel. Pentru că, dacă nimeni nu este răspunzător, dacă nimeni nu dă socoteală, atunci mergem înainte cu păguboasa formulă „se poate și așa!”. Și, după cum vedem, se mai poate și așa! Adică în loc de telefonie mobilă, în loc de GPS, în loc de echipe speciale ori salvamontiști, în loc de echipe specializate de la situații de urgență, au ajuns la locul cu pricina echipe de localnici. Călăuze după metode empirice, ghidați după raza lămpașului, oamenii munților au ajuns la locul accidentului înaintea „specialilor”, cu țundrele pe ei și cu palmele goale. Au făcut și ei ce-au putut și după cum s-au priceput, iar cei care s-ar fi priceput au ajuns prea târziu. Ar mai fi multe de spus.
Cu ani în urmă, un lider cecen s-a trezit cu o rachetă în nas în timp ce vorbea la telefon, lui Bin Laden i s-a găsit culcușul tot de pe urma telefoanelor mobile, iar lui Remeș, ministrul, i-au descoperit țuica și caltaboșul tot pe bază de telefon, cum miile de stenograme ce apar mai mult de cât ar fi necesar în presă, îi găsește pe cei mai mult ori mai puțin vizați... Mai mult, se știe de peste ocean pe unde umblă doamna Angela Merkel și ce mai vorbește la telefon, numai la noi nu au putut fi găsiți, decât după multe ore de căutări, „naufragiații” accidentului de avion.
Din păcate, am rămas tot la stadiul că numai după ce luăm bobârnace aflăm unde suntem. Din păcate, aceste triste experiențe sunt plătite cu vieți omenești.
