O seară ploioasă de februarie. E frig. Metroul gonește spre stația Timpuri Noi. La ideea unui prieten, ne îndreptăm, tăcuți, spre Colectiv. E locul care, înainte de a-l vedea, parcă ne înspăimântă. Am urmărit, siderați, nopți la rând, relatările de la locul tragediei. Cu inima strânsă, am numărat și enumerat, seară de seară, numele celor care pășeau în lumea cea fără de dor... Tineri fără altă vină decât aceea că au vrut, pentru o seară, să asiste la un concert live al unei trupe alcătuită, la fel ca ei, din tineri... Tineri cu speranțe și visuri, la fel ca oricare dintre noi. Oameni care aveau viitorul în față, unii dintre ei chiar pornind cu pași hotărâți pe calea împlinirii acestuia...
Ne gândim, în timp ce parcurgem tunelurile metroului, la fiecare dintre ei. Ce ar face ei astăzi? Dar noi, doi băieți din Timișoara, mergem să ne reculegem... Să ne aplecăm frunțile în fața altarelor, a lumânărilor și portretelor lor, să le aducem un omagiu tăcut, adus de departe, din capitala Banatului...
Nu ne-am gândit că vom ajunge acolo, însă drumurile ne-au dus la București. „Hai la Colectiv!”, mi-a spus prietenul... Cu inima strânsă, am spus: „Hai!”. Și ne-am dus...
Suntem acolo. Ploaia cade în mijlocul lui februarie de parcă am fi în miezul toamnei. O ploaie rece, mocănească. Dar n-o mai simțim. Ne descoperim capetele și ne închinăm în fața altarului de la Colectiv. Suntem „acompaniați” de muzica dată la maximum și de strigătele celor care fac zumba (probabil) la etajul întâi al fostei fabrici „Pionierul”. Viața merge mai departe... Ce repede uităm...
Ne întoarcem privirea. În spatele nostru, maternitatea „Bucur”. Ne gândim la asistentele medicale care, în noaptea cruntei tragedii, au fost primele care au ajuns la Colectiv...
Gândul ne duce la eroii de la Colectiv. Pentru că au fost... Mi se pare atât de ireal... Chipul lui Rugină ne zâmbește dintr-o fotografie... Un rocker adevărat. Un OM care și-a dat viața încercând să-i salveze pe alții. Și nu a fost singurul... Mi se pare ireal... Parcă totul nu e decât un vis urât, din care aștept să mă trezesc din clipă în clipă...
Ploaia, însă, mă face să-mi dau seama că totul e real... Că totul s-a întâmplat aievea. Că acești tineri nu mai sunt printre noi. De ce?, mă întreb... Pentru că, la noi, la români, „merge și așa”... Văd o coroană... E trimisă de Primăria Sectorului 4. Sectorul lui Piedone. Piedone care a girat funcționarea ilegală a clubului. Piedone care, iertat fie-mi verdictul, i-a condamnat, direct sau indirect rămâne să stabilească justiția, la moarte... Câtă ipocrizie... Sper, măcar, ca jerba de flori să fi fost trimisă de oamenii simpli din primăria respectivă...
Cursul de zumba continuă...
Doi oameni, coborâți, probabil, de la una dintre sălile care funcționează încă în Colectiv își cheamă taxiuri... Adresa: Colectiv. Fără stradă, fără număr. Doar Colectiv... Mașinile vin... Colectiv a devenit „obiectiv turistic”, îmi zic...
Gândurile îmi sunt întrerupte de o tânără... Se oprește în fața altarului. Își așează rucsacul... Scoate din el o candelă... Chipul îi este împietrit... Se apropie de o fotografie... Stropii de ploaie au lăsat dâre pe sticla care acoperă poza... O șterge cu tandrețe, de parcă ar mângâia chipul celui iubit și pierdut...
Durerea ei se transmite, parcă, asupra noastră. Ne înțelegem din priviri... Plecăm... E prea mult...
Anton BORBELY
