Să faci performanță, în orice domeniu, înseamnă, în primul rând, muncă. Apoi, dacă intervine și dramul de talent, iar acesta este canalizat cum trebuie, lucrurile par destul de simple. La prima vedere, însă...
Nici în sport lucrurile nu stau altfel. Există sute de cazuri de sportivi talentați, care s-au născut înzestrați cu calități extraordinare, care promiteau, încă de la vârste fragede, că vor deveni campioni, dar au sfârșit în anonimat.
Fără să aibă în spate pedagogi adevărați, antrenori care să fie pentru ei exemple și care să știe să-i mobilizeze și să le îndrume pașii nu doar pentru a deveni buni sportivi, ci și oameni adevărați, foarte mulți tineri care se apucă de sport se pierd în mediocritate.
La fel de bine se poate întâmpla ca sportivi nu foarte talentați, însă muncitori și serioși, să înțeleagă toate aceste lucruri și să atingă performanțe la care, în condiții contrare, nici măcar nu ar fi îndrăznit să viseze.
Timișoara, ca oraș, suferă, în ultimii ani, cu o singură excepție majoră, de lipsa de performanță în sport. Aceasta nu pentru că ar duce lipsă de talente. Există, în fotbal, de exemplu, generații de tineri talentați, care, însă, îmbracă astăzi tricourile unor echipe de pe aiurea, pierduți fie din nepriceperea unor conducători, fie atrași de mirajul banilor sau al capitalei...
Experimentele făcute la alte grupări sportive, cu schimbări dese de antrenori, coroborate cu o lipsă de răbdare pentru așezarea lucrurilor, au dus la rezultate mediocre în sporturi în care, altădată, eram „fruncea”.
Să vorbim, în cele ce urmează, despre excepția care confirmă, sperăm deocamdată, regula și al cărei exemplu ar trebui urmat și de alte cluburi din oraș.
Echipa de rugby a Timișoarei a reușit să devină campioană în ultimele două ediții de campionat. RCM UVT Timișoara a reușit să câștige laurii supremi ai competiției interne, în urmă cu două sezoane, la o distanță de fix patru decenii după generația lui Rășcanu și Tătucu.
Secretul, după părerea semnatarului acestor rânduri? De fapt, secretele principale: munca și seriozitatea! În primul rând, a conducătorilor clubului. Care au înțeles ce înseamnă performanța și ce sacrificii presupune aceasta. Apoi, aducerea pe banca tehnică a unor oameni în adevăratul sens al cuvântului. Dincolo de profesionalismul lor, atât Chester Williams, legendarul jucător sud-african, cât și „urmașul” său, un alt sud-african, Daniel de Villiers, s-au dovedit a fi, în primul rând, dascăli extraordinari pentru elevii lor, veniți din toate emisferele pământului.
Ultimul exemplu dat de această familie a rugby-ului timișorean – chiar dacă, așa cum aminteam anterior, s-au reunit sub același stindard oameni veniți din toate colțurile lumii – s-a petrecut în cantonamentul de la Valea lui Liman, acolo unde echipa pregătește reluarea campionatului. După o zi de antrenamente – atipice pentru orice alt tip de sport, în afară de rugby, probabil – în care rugby-știi au tăiat... lemne, au cărat bușteni, au tras de frânghie, băieții lui Daniel de Villiers au găsit puterea să... gătească pentru jurnaliștii care au venit să-i vadă la lucru... Pe grupe, s-au împărțit și au... bucătărit. Ce a ieșit e mai puțin important, deși, din relatările colegilor, nimeni nu a fost dezamăgit. Important este că acești băieți minunați, care ne-au adus atâtea bucurii în ultimii ani, și-au păstrat simplitatea și omenia. Nu știm dacă, în afara, poate, a unor mișcări de marketing, astfel de activități ar putea avea loc în sânul unei echipe de fotbal...
Rugby-ul, spunea cineva, este sportul barbarilor, practicat de gentlemani... De gentlemani adevărați, adăugăm noi!
Anton BORBELY
