Copil fiind, treceam împreună cu părinții prin fosta Piața Libertății, actuala Piață Roșie, și ne bucuram de umbra pomilor parcă în afară de timp, dar și de aerul patriarhal al piațetei, atât de unic și inconfundabil. În piață, destul de populată de altfel, întâlneai oameni de toate categoriile și vârstele. Ceea ce îmi atrăgea atenția însă, ca un magnet, de fiecare dată, erau militarii. Fiind în preajmă atât Garnizoana cât și Casa Armatei întâlneai acolo de la soldat, la ofițeri superiori, toate gradele de militari. Îmi plăcea felul în care se salutau, ceremonia disciplinată și sobră în același timp. Ceea ce țin minte cu multă exactitate este faptul că rar, foarte rar, puteai să întâlnești în drumul tău un general. Cu vipușca roșie la pantalon, cu stelele de aur pe epoleți, cu cascheta împodobită cu frunze de stejar, întâlnirea cu un general era, fără doar și poate, memorabilă. Nu puteai, copil fiind, să nu ții minte o astfel de apariție. Și mai ales faptul că toți îl priveau cu respect. Pe vremea aceea era și armata obligatorie și aveam mulți militari, adică aveam armată. În același timp aveam, în toate structurile militare, foarte puțini generali.
Astăzi nu mai prea avem armată, în schimb avem „o armată de generali” Cu exactitate e foarte greu să le obții numărul, cert este că astăzi am trecut cu bine de 1.500 de generali în structurile militare, poate chiar ne apropiem de cifra de 2.000 de generali. Frumos, nu?! Numărul lor a început să crească odată cu 1989, invers proporțional cu armata. Cu cât aveam armată mai puțină, cu atât creștea numărul de generali. Fiecare nou președinte, ba nu, cu fiecare mandat de președinte, a crescut și numărul generalilor. Fiecare președinte și-a dorit să aibă generalii proprii. Așa cum actualul președinte și-a dorit Guvern și partid propriu.
Dacă mai avem câțiva generali, veterani de război care au simțit mirosul prafului de pușcă în război (nu în teatrele de operațiuni), generali pe care îi respect cu venerație, ceilalți generali, majoritatea dintre ei, făcuți după „pohta” te miri cărui președinte, sunt demni de toată mila, dacă nu ar fi, unii dintre ei, de-a dreptul ridicoli. A, tocmai uitasem să spun: generalii copilăriei mele erau, invariabil, persoane în vârstă, cu părul nins, care îți impuneau respect. Generalii prezidențiabili de astăzi ard etape. Cum? Doar ei și cei care-i promovează știu și te trezești cu ditamai generalul în plină tinerețe. Măi să fie!
Dar a început să nu mă mai mire numărul de generali pe cap de locuitor atât timp cât Australia la 24 de milioane de locuitori are vreo 226 de parlamentari, iar noi la 20 de milioane avem 583 de parlamentari. Adică de vreo trei ori mai mult.
Probabil că numărul de generali este calculat la numărul de parlamentari ori cine știe?
Cert este că, dacă odinioară mă uitam cu respect la generali, mai cu seamă la generalii veterani, de la aceștia la generalul intendent zis izmană, Gabriel Oprea, pe numele său de „interes personal”, cale lungă este.
Și dacă la veterani mă uit cu respect, la Gabriel Oprea, pentru că ăsta general nu poate să fie, mă uit cu scârbă. Cu toată scârba.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
