N-am să scriu în acest articol nici un cuvânt despre politicieni. Nici de laudă, nici de mâhnită mustrare. Coborând la detalii n-am să comentez nici faptul că Gabriela Firea, pierzând alegerile de primar pe Bucureşti, încă nu se dă dusă din clădirea primăriei. Asta nu pentru că s-ar agăţa ca şi scaiul de post, dar nu se îndură să-i lase pe „bucureştenii ei” pe fiece mână.
Trist subiect, trist spectacol de „una spunem, alta facem”. O să las de-o parte şi „pandemia” de a cărei dimensiune, virulenţă nu pot să spun nimic exact. Cifre peste cifre de infectări zilnice, de decese, de suferinţe prin saloanele spitalelor.
Cifre şi măsuri de prevenţie contestate, în bună parte, nerespectate. Nu sunt în măsură prin câteva rânduri să-i opresc nici pe „protestatarii” care numai ei ştiu pentru ce protestează.
Toate acestea puse cap la cap, cărora le mai putem adăuga şi altele, creează o stare de haos, de confuzie generalizată, de paşi făcuţi nu se ştie prea bine înspre ce. Ceea ce „interbelicul” reuşise cât de cât să edifice cu perspective de mai bine, de creştere, dictaturile de tip comunist au reuşit să pună la pământ. Au creat astfel omul fals, pervertit, cu două, trei faţete, dând drept de cetate minciunii, imposturii. După Revoluţie, cu acest decor distrus s-a mers aparent
înainte. În toate cele spuse până aici, nici o bucurie, nici o trăire autentică, luminoasă. S-ar putea chiar crede că naţia asta a noastră n-are parte decât de întunecimi, mâhniri, interminabile decepţii, tristeţi. E adevărat, s-ar putea crede asta dacă în cohorta de nerealizări n-ar apărea şi un moment de excepţie, pe care
aproape tot românul îl soarbe aşa cum cel însetat duce tremurând paharul cu apă la gură. E vorba de folclorul salvator, ce vine din adâncuri, din secoli de istorie. El vindecă, atenuează, face durerea mai uşoară, gradul de suportabilitate mai mare, creează în sufletele resemnate o oarecare frenezie, netezeşte „cărările” pline de gropi şi capcane. Codrul, frunza, izvorul, pasărea, de preferinţă cucul, poiana, mândra, badea cu diminutivele lor. Astea sunt elementele de operaţie. Până la urmă, mai rudimentar spus, elementele vieţii. Am căscat de mic gura la jocurile de duminică din satul meu natal, Topolovăţ. Oameni mai tineri, mai în vârstă, obişnuiţi cu muncile grele, cu vorbe nu dintre cele mai alese, la acele jocuri erau alţii, direct transfiguraţi. Şi ţinutele scoase de prin dulapuri erau altele. Putea „Partidul” să le ia din produse, să-i mâne la câmp cu grămada, să-i
hăituie în fel şi chip, nu le păsa, ei aveau momentul lor privilegiat când jucau ascultând torogoata, broanca, acordeonul. Erau atunci mulţumiţi, puternici, bucuroşi. Pentru o vreme îşi uitau necazurile. Aceeaşi stare de încântare, de bucurie revărsată pe feţe o văd şi la spectacolele folclorice televizate. Sala plină ochi e într-o stare de extaz, repet, de bucurie ce realmente are adâncime. La rândul lor interpreţii, mereu alţii şi alţii, nesecaţi ca număr, urmăribili pe generaţii, îşi interpretează melodiile siguri de ei, aproape trufaşi. Căci oamenii aceştia, în fapt nişte artişti, au voci serioase şi, din instinct, ştiu interpreta. Spre deosebire de „mâţele sofisticate”, se ştiu ele care sunt, cu tot felul de decolteuri,
scurtimi, coafuri. Şi orchestrele sunt de urmărit. Cei cu vioara într-o dăruire rup arcuşurile, suflătorii îşi umflă gâturile, dirijorul doar cu mâna îi goneşte dar melodia iese, tună, te prinde în vârtejul ei. Folclorul ce-l avem e una din armele noastre sigure care nu poate fi biruită. Până o torogoată cântă, românul cum, necum, există. Nu comentez mai departe acest fenomen, ci doar mă mulţumesc să-l menţionez.
Asistasem odată, fără a fi participant, la începutul unei nunţi cu aspect domnesc de pe timpul lui Ceauşescu. Ora de start, două după-amiaza. În deschidere, pentru dans, melodii de muzică uşoară. Participare slabă, anemică. În scurtă vreme, bine inspirat, cineva pune la nu mai ştiu ce aparat o „populară”. În câteva secunde, ca electrizaţi, cei de la masă au trecut la dans. I-am lăsat aşa, în fericirea lor...

Mircea PORA