O glumă mai veche ne spune că un evreu pe patul de moarte fiind întrebat de fiul său: „Tată, cum ai făcut în decursul acestei vieţi de ai strâns atât de multă avere?”, acesta i-a răspuns... „Fiul meu, de câte ori am spus că dau, am spus, iar când am spus că iau, am luat...”. Tot aşa şi guvernanţii noştri care spun că ne dau: ieftiniri la gaz, ieftiniri la curent, ieftiniri la carburanţi, ieftiniri peste ieftiniri, că doar nu-i doare gura... doar spun, de dat, nici pomeneală. Spun din experienţa a peste 30 de ani că odată un preţ majorat, nu a mai fost dat înapoi, nu s-a mai ieftinit produsul scumpit cu nimic. S-au făcut mii de scumpiri atunci când a crescut cursul monedei de schimb, dacă acest curs a scăzut, niciodată preţurile nu au mai scăzut şi ele. De fiecare dată şi, mă repet, ce vrea PSD nu vrea PNL şi invers, iar când cad de acord te trezeşti că „măsura” n-a fost bună, că n-a fost constituţională, că nu ştiu cum a fost de nu se poate... Şi aşa, de mai bine de trei luni nu au făcut nimic.
Cu totul altfel este când vorbim despre taxe şi impozite, de noi şi noi dări, de scumpiri care „ne execută” fără crâcnire... Dacă nu plăteşti taxa mărită, penalizare şi executare, dacă au scumpit curentul, să nu stai pe întuneric, plăteşti, dacă vrei să te încălzeşti plăteşti aberaţiile de scumpire ale gazului, altfel dârdâi de frig, vrei să te deplasezi undeva cu maşina, plăteşti carburantul la cât vrea patronul de la pompă, altfel circuli apostoleşte. Alimente scumpite după bunul plac al marilor magazine, plăteşti, medicamente la preţuri exorbitante, plăteşti, servicii scumpite, plăteşti şi tot plăteşti... Deci, ei când spun că iau, chiar iau. Iar noi dăm. Până la ultimul bănuţ. Din salariile de mizerie şi din pensiile „îngheţate”. Şi, după cum bine ştim, din toate aceste scumpiri o sumă însemnată se întoarce în buzunarul statului. Da, al statului, care, prin oamenii politici, prin guvernanţi, directori şi te miri ce alţi trepăduşi, atât ne căinează şi le pare rău de noi. Vă daţi seama ce de „lacrimi de crocodil” varsă pentru noi milionarii din partidele politice şi, mai ales, cei din guvern? Se prăpădesc de mila noastră şi nu mai ştiu cum să ne căineze de ce greu o ducem. Iar asta chiar din pricina lor.
Iar acum e mai rău ca oricând. După doi ani de pandemie, de izolare, de cădere abruptă a economiei, de preţurile care au luat-o razna, de atâtea şi atâtea pe care pur şi simplu nu le poţi enumera, iată că la graniţele noastre este război. Mii de refugiaţi ucraineni şi nu doar îşi caută un adăpost, îşi caută scăparea. Mai avem noi loc să ne văietăm? Privim cu spaimă la refugiaţi şi ne rugăm să nu ajungem în situaţia lor. Dar nici a noastră nu este cu mult mai strălucită. Cu atât mai mult cu cât „exodul” tinerilor de la noi spre ţări străine este mai vechi şi în cifre mult mai mari... dar, deocamdată, aceasta este trista realitate.
Cât despre „promisiuni”, o zicală mai veche spune că „deşteptul promite, iar prostul crede!”.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
