Făcuţi unul pentru altul... Citesc romane, adoră filmele sentimentale, iarna se culcă cu pantaloni de trening sub plăpumile groase, au aceeaşi prieteni fazi de ani de zile, nu riscă nimic, dacă e vorba de vreo „răsturnare” se ascund sub pat sau fug la ţară, dacă e nevoie să fie slugarnici îşi dobândesc imediat vertebre de cauciuc, un apus frumos de soare îi adoarme, în faţa unei poezii cască îndelung, lăsând să li se vadă dinţii galbeni şi limba năclăită. La posturile de comandă au locul întâi...
Jinduiam după un dram de talent literar, după o înţelegere în adâncime a lucrurilor, după câteva clipe în care nimeni să nu mă mintă, să nu mă înşele, să nu mă inducă în eroare. Până acum n-am avut parte de nimic din cele ce atât de arzător mi le-am dorit. Dar timpul nu-i pierdut... Trebuie să stau la poartă şi să aştept... Poate într-o noapte, poate într-o toamnă, poate-ntr-un amurg de iarnă voi auzi o nouă muzică în mine. Dacă nu, nu-i nimic... bulevardul va rămâne în continuare gol, voi închide ochii ca oricare altul, căzut pe un covor sau întins pe un divan, cu o pernă ori pătură la căpătâi...
Eleonora s-a întors dintr-o mare excursie... Deci asta a fost Europa! Îi joacă printre gene tablouri, peluze, automobile luxoase, un hol de hotel în care a stat cinci minute. Se aşează obosită într-un fotoliu de paie. Moţăie cu gândul la cele văzute. Flasc, deschide palmele... „Muzeul acela... lacul... actriţa de culoare... torturile din vitrine”... Doi porumbei se rotesc de mult peste prunii din grădină, se rotesc şi trimit ceva moale şi cald în palmele visătoarei recent întoarse din turul Europei...
Mobile maro, negre, cenuşii ca pământul, ca fularele ce se poartă în noiembrie la gât. Mobile pe care s-a murit, s-au consumat acte de amor, mobile printre care au alergat tineri, ce, mai apoi, albind la tâmple, s-au dus rând pe rând. Am să scot dormeza aceasta în piaţă, dulapul am să-l las la colţ, lângă chioşcul de îngheţată, patul am să-l dau ierburilor sau muzicanţilor de local să-şi pună pe el acordeoanele, oglinda doar am s-o ţin pentru mine, să văd clipa când moartea, tiptil, pe la spate, va încerca să mă atingă cu degetele ei de cretă...
Zile cu cravată de vânt printre ţiglele casei... Fantomele vin, se odihnesc pe pereţi şi în miez de noapte împletesc capişoane din petale negre de cărbune. Cântă la instrumente cu corzi, fug printre bibelouri ce scot atunci ţipete scurte, omeneşti... Trebuie să fie un profesor acela ce păşeşte mâhnit printre şanţuri. Pe costum are frunze din cine ştie ce sat. Parcă se aud în spatele lui şi glasuri de copii şi se văd când şi când şi foi ce-au aparţinut unor cataloage... Frumuseţea dealurilor e nespusă acum. Ea e rodul muncii pictorilor din ultimii cinci sute de ani. Poate că acum ar fi bine să ieşi în aerul proaspăt şi să desenezi sau să te gândeşti celor dragi ce lucruri le vei lăsa după moarte. Mie, personal, aproape în fiecare seară o bufniţă îmi sare în cale. Penele ei sunt reci ca luna, ciocul ei, ca o aşchie de porfir, în inimă, mă sfredeleşte adânc...
Dar parcă poţi să ştii cât ţine o zi?... Acum e soare, în clipa următoare amurgul pluteşte peste dealuri, s-a făcut deodată noapte şi te visezi la London sau la Polul Nord, te ştergi la ochi şi copilul din colţ a-mbătrânit...
Ceasornicele pot să fie o amăgire, o simplă convenţie, fiecare are ziua lui, o scurtează şi o lungeşte după propria-i dorinţă.
Ar trebui să fie frig, să fie linişte, să fim cu toţii strânşi în jurul mesei sau al oglinzii în care din oră în oră apare un cap de miel îngheţat. Va trebui să scoatem acel tren minunat din ape. Nu putem lăsa să ruginească atâta frumuseţe, să fie furată de insectele noroaielor truda atâtor generaţii de artişti. Luna priveşte şi pare a spune... „Trebuie o noapte mai adâncă, mai oarbă, ca să puteţi face voi aceste lucruri”... Trupul se destramă, nemaiascultând de chemările nimănui. Pleacă pe corăbii făcute din lemn de palmier mâinile, umerii, fruntea, spatele, picioarele. O pisică traversează drumul, par două cuburi de gheaţă ochii ei galbeni...
În saloanele baronului Cretzianu. Candelabrele au, în loc de becuri, ştiuleţi de porumb. Se vorbeşte chiar şi despre păsările curţii în limba engleză. Un tigru de Bengal se zăreşte departe, prin lanurile de porumb. Logodna frumoasei domnişoare va avea loc pe peronul unei gări. Impiegatul, trecerea rapidului şi logodna. Din covoarele moi sar corpusculi foarte ciudaţi. În orice caz, adus cu roaba, e un început de modernizare în societatea noastră. Tigrul de Bengal e calm şi respectă lanurile prin care trece. Mai sunt atâtea de făcut... În ce ţinută voi întâmpina sfârşitul săptămânii, cum voi scăpa de senzaţia de frig, ce le voi spune personajelor pe care le voi întâlni întâmplător. Sângele, spunea cineva, al generaţiilor mai noi e alb, călduţ, atrage puţine insecte. Ploi posomorâte pe aleea gării. Toamnă după toamnă acelaşi decor... Ce ne facem?
Mircea PORA
