Până în ‘89, „lucrurile rele” care s-ar fi putut comite în sânul unui popor, mă refer chiar la al nostru, nu erau chiar atât de multe, fiindcă deasupra tuturor capetelor atârna câte o sabie şi nu se ştia niciodată când ea ar putea intra în acţiune. În deceniile întunecate care au fost, naţia, de a noastră vorbesc, simţea mai mult un „jind” pentru feluritele plăceri, atracţii, din care nu prea putea să se înfrupte. Consumul de alcool exista, pe fond de băuturi proaste, dar consumatorii simţeau în spatele lor privirea străpungătoare a miliţianului în cazul depăşirii unor limite. În localurile, numite şi „bombe”, sordide cel mai adesea, străbătute de mirosuri grele, cu un aer îmbâcsit de fum, consumul de alcool se făcea cel mult pe fondul unor cântece în surdină ori răcnete izolate, însă nu mai mult. Nu se prea punea problema spargerii „în trombă” a paharelor sau dărâmării mobilierului de pe urma unor „furii” izbucnite printre consumatori. Băutorul „socialist” era, mai degrabă, trist, resemnat, timorat de banii număraţi ce-i avea în buzunar, trăindu-şi halucinaţiile alcoolice într-un orizont închis, apăsător. Plăcerile pricinuite de sex se trăiau prioritar în cadrul conjugal sau cel mult al unor „aventuri” desfăşurate în regimul discreţiei, al lipsei de zgomot. Dacă un bărbat „copt”, dar tot socialist, tânjea după o minoră, prin actualizare „ieduţă”, în 99 la sută dintre cazuri îşi punea „pohta” în cui şi fie căuta ceva ajuns la maturitate, fie se afunda în aşternuturile boţite ale nevestei. Nu se punea problema, cu frontierele închise, în regim de supraveghere, a traficului de carne vie, a unor reţele de prostituţie, a unei stări de imoralitate cu tendinţă de generalizare. Sexualitatea însăşi în acele decenii întunecate nu devenise o problemă centrală a existenţei. Violurile erau rare, bine pedepsite, pedofilia la fel, iar elevele încă se gândeau la ora de matematică şi română. Purtau uniformă, cordeluţă, îi respectau pe vârstnici, cedau locul în tramvaie când era cazul, nu erau decât vag „mondene”. Nici atâtea banchete nu existau, iar mucoasele de clasa a cincea ori a şasea erau trimise la culcare înainte de ora zece seara. O societate cam îngheţată, rigidă, dar bazată mult mai mult pe carte, pe pregătire temeinică. Marele viciu, marea suferinţă a acelor timpuri a fost lipsa totală de libertăţi politice, frontierele ţării închise, atotputernicia securităţii, cu un cuvânt, viaţa trăită pe metru pătrat. Dar prin revoluţia din decembrie ‘89 s-a terminat şi cu dictatura opresivă ce dura de aproape 50 de ani, instituindu-se un regim al libertăţii. Odată cu aceasta viaţa naţiei s-a colorat, s-a diversificat, dobândind zbucium şi ritm. Din stratul de indiferenţă, apatie, existent până atunci au ţâşnit la lumină, oarecum recuperator, ambiţiile de îmbogăţire, indiferent de mijloace, pofta de bani şi confort, dorinţa de notorietate, de putere, indiferent de ce natură, aroganţa, tupeul, în plan public au început să strălucească. S-a manifestat imediat şi alunecarea spre necinste, găunoşenie, falsuri, spre cele mai diverse plăceri. În paralel cu cei care şi-au văzut de treabă s-a format şi un corpus masiv de ocolitori al legii, altfel zis, batalioanele de interlopi, care girează crima, şantajul, violul, violenţele sociale, prostituţia. Aceşti indivizi grupaţi în clanuri, sărind peste rigorile legii, au legături, nu arareori de superioritate, cu lumea politică a ţării, cu instituţiile de forţă. Peste acest popor român, în atari condiţii, bate un vânt al decadenţei. Valorile s-au amestecat, s-au alterat. Şcoala, fundament al educaţiei, e departe de ce ar trebui să fie. Respectul, ca o piesă a existenţei, e aproape aneantizat. La suprafaţă au ieşit instinctele şi în ele fierbe mai cu seamă segmentul tânăr al naţiei. Ne-am contopit într-un anume fel cu vestul, dar am luat de acolo mai cu seamă ce e prost. Pentru calitatea de preşedinte al ţării îşi depun candidatura tot felul de neaveniţi. Nişte criterii de convieţuire şi validare a valorilor au dispărut. Intelectualii autentici, atâţia câţi mai sunt, contează tot mai puţin. Academia, la fel. Închei aceste însemnări cu vorbele din titlu, „s-a sărit calul”... după părerea mea mult prea mult. Drumul spre o naţiune de mâna a treia este deschis...
Mircea PORA
