Mergem în urmă cu mai bine de 13 ani, în luna ianuarie a anului 2007.
Inițiativa a fost a unor asociații de revoluționari din Timișoara - dacă nu mă înșeală memoria, ALTAR și Victoria, care i-au trimis o scrisoare primarului Gheorghe Ciuhandu cu propunerea de a-i acorda lui Paul Goma titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Timișoara. Gheorghe Ciuhandu a îmbrățișat propunerea, a transmis-o mai departe compartimentelor de specialitate din primărie, iar în 23 ianuarie a fost făcut public proiectul de hotărâre de Consiliu Local privind acordarea titlului. Proiectul a primit aviz pozitiv din partea tuturor comisiilor Consiliului Local, iar în 30 ianuarie 2007 a fost votat de Consiliul Local Timișoara în unanimitate.
Paul Goma, la 30 de ani de când a plecat în exil, având în continuare statut de azilant politic în Franța, devenea Cetățean de Onoare al Timișoarei.
Și de aici începe toată istoria.

Primul protest

Imediat, la începutul lunii februarie, la primăria Municipiului Timișoara - unde, pe atunci, eram purtător de cuvânt, primim un protest, din care citez:
„Federația Comunităților Evreiești din România a aflat cu stupoare despre hotărârea Consiliului Primăriei Municipiului Timișoara de a conferi scriitorului Paul Goma titlul de Cetățean de Onoare al orașului, pentru întreaga sa activitate. Consternarea organismului reprezentativ al evreimii române se datorează în exclusivitate antisemitismului virulent care impregnează multe, dacă nu majoritatea luărilor de poziție ale dlui Goma în arena publică. O parte însemnată a scrierilor literare, memorialistice sau publicistice ale autorului Paul Goma este înțesată de falsificări crase ale istoriei. În aceste scrieri, etnia evreiască este prezentată, în ansamblul ei, ca răspunzătoare pentru o serie întreagă de nenorociri care s-au abătut peste România - de la răscoalele țărănești din 1907 și până la pierderea Basarabiei, instaurarea comunismului și falsificarea vinovată a trecutului, atât în vremea regimului totalitar cât și după răsturnarea acestuia. (...) Antisemitismul cultivat de Paul Goma este cu atât mai pernicios cu cât faima domniei sale de curajos dușman al totalitarismului l-ar recomanda, în condiții normale, ca punct de reper moral pentru tânăra generație. Din nefericire, luptătorul contra ideilor și practicilor totalitare este dublat, în mod straniu, de un practicant al urii iraționale la adresa unei întregi etnii. (...) În atari condiții, Federatia Comunităților Evreiești din România protestează energic împotriva acordării, de către Municipiul Timișoara, a titlului de Cetățean de Onoare, unei persoane care nu poate aduce decât dezonoare justificatului renume de care se bucură, de multe decenii dacă nu de secole, orașul dumneavoastră, ca loc al conviețuirii armonioase a etniilor și religiilor”.
De fapt, acest prim protest a fost și singurul care a sosit oficial pe adresa Primăriei.
Ce să și răspunzi? Discuția despre așa-zisul antisemitism al lui Paul Goma este lungă și fără finalitate. De fapt, pentru cunoscătorii scrierilor lui Goma, această discuție nici nu există. Ideea cu antisemitismul lui Goma era (și este) doar una fluturată pe baza unor citate scoase din context, în încercarea de denigrare a unuia dintre cele mai puternice simboluri ale luptei anticomuniste din România. Un simbol care a rămas la fel de puternic și după 1989, datorită refuzului de a face orice compromis cu noua putere politică - în fapt, aceeași Mărie cu altă pălărie. Sau, cum o numea Paul Goma într-o scrisoare adresată președintelui Ion Iliescu în 1994, „comunismul-de-după-comunism instalat în România”.

Aria protestelor

Urmăream, în acei ani, cu aviditate jurnalul lui Paul Goma, jurnal pe care îl actualiza aproape zilnic pe pagina sa de internet. Și, în data de 7 februarie, văd că Paul Goma scrie despre acest protest care i-a parvenit, uimit fiind că la el a ajuns protestul față de acordarea titlului de Cetățean de Onoare înaintea veștii acordării titlului.
Mai departe, în zilele următoare, Paul Goma scrie despre discuții avute cu diverși. Unii încercau să-l convingă că timișorenii i-au acordat titlul, dar s-au ferit să facă public acest lucru de teama „holocaustologilor”. O prostie, evident; titlul (și hotărârea) erau publice.
Începe să se vorbească tot mai mult despre diverse proteste. La modul oficial, la primărie, în afara celui al Federației Comunităților Evreiești, nu a ajuns niciunul. Dar prin presă apar și altele - ale ambasadei Israelului, ale Institutului Ellie Wiesel. Prefectul de Timiș, Ovidiu Drăgănescu, iese într-o conferință de presă și atacă „inflația de cetățeni de onoare din Timișoara”, spunând că s-au acordat titluri unora care nu au făcut nimic pentru oraș. Referirea este clară la adresa titlului acordat lui Paul Goma, pe care prefectul lasă să se înțeleagă că îl va ataca în contencios administrativ (lucru pe care, până la urmă, nu îl va face).
Vin ziariști la primărie, întrebând dacă Primăria va retrage titlul acordat lui Paul Goma. Le explic: chiar dacă propunerea a fost înaintată de primar, acordarea titlului a fost votată de Consiliul Local. În unanimitate. Singurul care ar putea să decidă retragerea titlului ar fi tot Consiliul Local. Dacă există cineva atât de ofensat de Paul Goma, n-are decât să ceară acest lucru oficial Consiliului, și să vedem ce va decide acesta din urmă.
În paranteză fie spus, la vremea respectivă a venit la Timișoara și un ambasador care, într-o discuție restrânsă, i-a cerut primarului să retragă titlul, amenințând mai mult sau mai puțin voalat cu... retragerea investițiilor făcute de țara pe care o reprezenta din Timișoara. I s-a explicat excelenței sale că poate solicita acest lucru oficial Consiliului Local - moment în care discuția pe subiect s-a terminat brusc.
Cam aceasta era atmosfera, așa stăteau lucrurile atunci.

Începutul corespondenței cu Paul Goma

Jurnal Paul Goma, 9 februarie 2007: „Ștefana mă înștiințează că a vorbit cu cineva de la Timișoara (i-a rostit numele, eu nu i l-am reținut); acela a promis că luni îmi trimite o scrisoare în care îmi va spune că am fost numit (?) cetățean de onoare. Pot dormi liniștit: Timișorenii veghează. Și se miră că nu am primit nici o înștiințare...
Concluziune: Bănățenii sunt fruncea românimii”.
Paul Goma vorbise cu Ștefana Bianu, reprezentată de seamă a diasporei române din Paris. Care Ștefana vorbise cu mine - eu eram cel căruia Goma nu îi reținuse numele. În aceeași zi îi și trimit un mesaj explicativ lui Paul Goma, în care îi spun și faptul că nu se pune problema retragerii titlului.
Așteptăm la primărie perioada legală în care hotărârea poate să fie atacată în contencios. După trecerea acesteia, îi scriu din nou lui Paul Goma, anunțându-l că înștiințarea oficială a plecat către el. Îmi răspunde, îmi mulțumește - dar pare destul de scorțos și de neîncrezător. Pare că nu-i vine să creadă că este adevărat. Sau că e victima unei farse. Și totuși, nu este.
În înștiințarea oficială pe care i-o trimit la Paris, primarul Gheorghe Ciuhandu scrie:
„Cutuma Consiliului Local Timișoara este ca, după acordarea lor, titlurile de Cetățean de Onoare să fie înmânate direct, în ședințele Consiliului Local. Dată fiind situația excepțională în care vă aflați, ar exista două variante pentru a vă înmâna acest titlu: ori să așteptăm până la o dată la care veți putea să veniți în România și să vi-l înmânăm într-o ședință a Consiliului Local, așa cum facem de obicei în astfel de cazuri, ori să vă trimitem Diploma de Cetățean de Onoare printr-un serviciu de curierat. Așteptăm propunerea dumneavoastră vis-à-vis de modul în care doriți să intrați în posesia acestui titlu”.
Jurnal Paul Goma, 19 februarie 2007: „Reconfortant. Pentru unul ca mine, alungat din țara mea, respins de țăranii mei, gestul timișorenilor este surprinzător. Și oblojtor. Mai ales că nu au lipsit intervențiile, contestațiile, acuzațiile, zvonurile (de pildă că prefectul ar fi fost ostil - vom vedea ce răspunde el...)”.

Scrisoarea de mulțumire

La 22 februarie, Paul Goma dă publicității o scrisoare de mulțumire. Fragmente:
Către prietenii din Timișoara,
Hotărîrea Domniilor Voastre de a-mi conferi titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara mă… onorează și îmi oblojește multele și încă mustindele răni pricinuite de dușmani, dar mai ales cele rămase amintire de la… – «Cine ți-a scos ochiul?, «Frate-meu», «De asta ți l-a scos atât de temeinic”: doar suntem români getbegetnici, născuți-crescuți în cultul vinderii și uciderii de frate: mitul Miorița.
Permiteți-mi, vă rog, ca înainte de a mulțumi celor care au propus, au dezbătut, au apărat alegerea împotriva împotrivnicilor (care o contestau cu scuipați ca: «Antisemitule!”, cu argumente… neargumentate, cu afirmații fără probe, adică citatele din „tente”…), în final au decis onorarea modestelor mele fapte – permiteți-mi, ziceam, să mă mir (în Basarabia „a se mira” are și înțelesul de a lăuda) de ineditul unei acțiuni care merge împotriva obișnuinței, a înțelepciunii, împotriva tradiției – de veacuri… – a comunității noastre românești.
Mă mir, deci, în ambele accepții:
Cum adică: să nu fi știut timișorenii – cu primarul în frunte! – că luînd o astfel de inițiativă, rezistînd mârâielilor, cârtelilor, acuzațiilor, etichetărilor (care cad și în capul hotărîtorilor) că persoana pe care ei au decretat-o „Cetățean de Onoare”, departe de a fi ceea ce este anunțat, din contra:
- Goma nu este cetățean: nici român nici francez, ci refugiat politic român în Franța. Împreună cu întreaga familie fusese des-cetățenizat de Ceaușescu, în vara-toamna anului 1977, încă înainte de a părăsi România. Băsescu nu l-a repus în drepturi nici acum, în 2007, iar ministrul Justiției Macovei pretinde că, în general nu i se retrăsese cetățenia și că în special nu știe nimic despre situația soției și a fiului, căci dânsa nu a avut timp să se intereseze, dânsa avînd alte înalte preocupări procuroratice;
- Goma nu „aparțâne”: fusese membru al Uniunii Scriitorilor, însă în aprilie 1977, pe când era arestat pentru inițierea, animarea Mișcării pentru drepturile omului, Consiliul îl exclusese pentru „trădare de patrie”. Blandiana, membru al înaltului for pretinde acum că ea nu participase la acea ședință (de excludere – pentru trădare-de-patrie), deci nu știe ce s-a dezbătut; Manolescu susține că nu există, în arhiva Uniunii, hârtii care să dovedească excluderea (chiar dacă eu o reprodusesem în secțiunea Bărbosul din Culoarea Curcubeului, Polirom, 2005), apoi el nu prea crede ca Partidul făcuse așa ceva, fiindcă (!) la o ședință de prin 1978 (?) în care scriitorii s-au arătat atât de dârji față cu agresiunea de-sus-de-tot, încât… un activist de frunte, prezent, a avut aproape (sic) un atac cerebral („cam cerebral”, ca să fie pre limba Manolescului – asta fiind legătura strânsă dintre prefectură și UNESCO);
- Goma nu are existență ca scriitor: după ce fusese interzis de comuniști între 1970 și 1977 (perioada din țară), apoi între 1977 și 1989, un total de 19 ani – perioadă în care Ceaușescu nu îi distrusese volumul Camera de alături, ci decisese doar (sic) scoaterea lui din librării și biblioteci – iată că începînd din chiar iunie 1990 (repet: iunie 1990) anticomuniștii și prietenii săi buni: Liiceanu, Pleșu, G. Adameșteanu, M. Dinescu, N. Manolescu, sprijiniți de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca au fost de acord ca volumul de mărturii despre mișcarea pentru drepturile omului din 1977 (iată, s-au împlinit trei decenii!) Culoarea curcubeului să fie retras imediat din librării, depozitat (iar peste doi ani trimis la topit, la fabrica Bușteni). Niciunul dintre „colegii” scriitori nu a formulat măcar o întrebare retorică: «Putem noi, Românii, membri ai unei comunități fără hârtii să distrugem cărți, de cum am căpătat (de la Brucan) liber tatea de a le edita?» Nimeni din GDS (Filipescu, Berindei, Vianu, S. Alexandrescu), nimeni dintre vedetele-micului-ecran: Patapievici, D.C. Mihăilescu, Alex Ștefănescu, Breban, Țârlea, Dan Stanca; dintre redactorii de reviste literare, dintre gazetari (cine: C.T. Popescu?) nu a îndrăznit să spună-scrie adevărul: cărturarul și editorul Liiceanu trimisese la topit o carte despre 1977 (când el – când ei, toți, cu excepția lui I. Negoițescu – se ilustraseră prin o absență răsunătoare). Comunistul Ceaușescu se mulțumise cu retragerea cărții – „anticomunistul” Liiceanu pășise hotărît la topirea unei cărți despre dezertarea „elitei culturale”, despre minciuna „rezistenței prin cultură”, despre trădarea de sine și de patrie a înginerului-sufletului-românesc. Și nu doar el: poetul „anticomunist” M. Sorescu distrusese plumburile romanului de el solicitat Gardă inversă, la editura Scrisul Românesc din Craiova (pentru a obține de la Iliescu portofoliul Culturii), iar cărturarul Papahagi ceruse și primise subvenție de la Soros pentru a publica Patru dialoguri: nu le-a editat, nu a restituit Fundației banii de el solicitați, fără știrea autorului.
Când, în 2005, în sfârșit (după 26 de ani de la scriere) s-a ivit prilejul unei adevărate ediții a Culorii curcubeului (completată cu Bărbosul), la presiunile holocaustologilor de tustrele sexele, directorul editurii Polirom Silviu Lupescu a suprimat fără încuviințarea autorului „Introducerea”, ca și „Addenda” – pentru a nu fi atacați, în editura sa (și a lui Serge Moscovici, mâncătorul de români) intelectualii de vază ai țării, faimoșii rezistenți prin cultură (Liiceanu, Adameșteanu, Manolescu, Pleșu, Breban, Uricaru, Țoiu, Mircea Martin, Buzura, E. Simion, M. H. Simionescu, Bălăiță, Fănuș Neagu, Blandiana – dânsa fiind înalt-specializata în arpagicultură…).
Altfel Goma, din scriitor samizdatizat (1970-1990), a devenit un scriitor internetizat: nu are dreptul de a publica în periodicele românești – vezi editorialul excomunicant „Adio, Domnule Goma!”, România literară din decembrie 1998, semnat de șefu-și: N. Manolescu; vezi condamnarea lui Liviu Ioan Stoiciu pentru „publicarea, în Viața românească a unor fragmente din jurnalul lui P. Goma, antisemite” (și pentru legionarism!) – autor președintele Manolescu, acuzat și el mai ieri de legionarism, de antisemitism, acum, cu stadiul de reeducare încheiat (concret: prin vânzarea editurii Cartea românească lui Silviu Lupescu; prin favorizarea vinderii fostei Case a Scriitorilor escrocului „Freddy” asociat cu fostul ambasador Sandu Mazor devenit cetățean de onoare al României), reabilitat, vâslind din greu (pe lângă boi…), pentru a obține ambasadoriatul UNESCO cu mâinile de ajutor ale ambasadelor Israelului și USA.
Goma nu este acceptat nici în revista 22, nici în dilemnatica Dilema, nici în Observatorul cultural, nici în Timpul de la Iași (publicații profilate pe antisemitizarea lui, fără acordarea dreptului de replică). Goma, ca autor, nu mai are ce căuta în editura Apostrof – unde a inaugurat o colecție, cu Sabina; nu are ce căuta în editura ALLFA, unde a deschis o colecție cu Roman intim, însă la intervenția tripletei extrem de culturale: Breban-Buzura-Bălăiță, a fost exclus: Frățila nici la scrisori nu a mai răspuns, cum se obișnuiește pe la noi, prin Europa, necum la propunerile – demult acceptate – de editare; cât despre „editura-lui-Buzura”, acum „editura-lui-Patapievici” (a Institutului Cultural, așa ceva – unde Nina Cassian are tron de cinste) nici vorbă: nu are unde își tipări „răcnetele răgușite ale disidenței” (s-a observat: a fost fidel citat M. Mihăieș, timișorean și purtător de serviete ale lui Manolescu, Tismăneanu, Patapievici);
- Goma nu este o persoană „de Onoare”: a scris „articole cu tentă antisemită” (re-sic), potrivit „opiniilor” construite din vânt ale holocaustologilor-de-profesie-extrem-de-lucrativă.
Adevărat: eu, copil, posesor de memorie normală, rămas la 28 iunie 1940 fără țară, fără tată, fără alfabetul nostru, fără cărțile noastre
- am scris de câte ori am avut prilejul despre Ion Antonescu, acela care la 22 iunie 1941 a ordonat ostașilor să treacă Prutul, să zdrobească vrăjmașul de răsărit și miază-noapte, să ne libereze pe noi, basarabenii, bucovinenii de nord, herțenii căzuți în robia bolșevică.
Dar Domniile Voastre, dragi timișorence și iubiți timișoreni: nu știți istorie? – vorbesc de Istoria României cea din 1944, rollerizată, apoi din 1965 ceaușizată, din 1990 pelinizată-măgurenizată, recent tismănizată? Cum de nu ați ținut seama de faptul că adevărul – fie el și cam-obiectiv, pre limba lui Manolescu – este scris de învingători: ieri de ruși, azi de rușii cei cu mai multe stele pe drapel (potrivit abjectcorectitudinii)?
Cum de ați îndrăznit să contraziceți, să sfidați litera de evanghelie a Partidului-și-Guvernului-Etern și a Securității Așișderi? Să faceți Domniile Voastre, reprezentanți ai unei mici-municipalități ceea ce nu au făcut Ministrul Justiției și Președintele României de teama că vor fi bătuți la palmă de știm-noi-cine, vechii viziri ai Noii Porți ?
Ce-o să pățiți cu nimeni n-o să-mpărțiți.
Eu, beneficiar-profitor, de câteva zile mă scarpin în barbă, mă ciupesc, doar m-oi trezi din acest vis – ca niciodată: unul bun, frumos.
Va rămân recunoscător.
În ciuda multor vorbe rele (și proaste) rostite despre comunitatea noastră românească, sunt obligat să admit: nu suntem noi, românii, chiar ultimii dintre ultimi. Iată, anul trecut Municipiul Pitești s-a oferit să-mi asigure o casă (primarul, bucovinean refugiat, știa ce înseamnă să fii român, însă fără o Românie, fără un adăpost, fără un cimitir unde să aduni osemintele părinților, împrăștiate): am fost atins drept în inimă de acest semn de omenie, de frățietate, chiar dacă nu s-a materializat… re-încetățenirea.
Acum, la inițiativa asociațiilor de revoluționari, primarul Timișoarei a înfruntat criticele tovarășești, acuzațiile holocausticești, denunțurile ambasadorești – a semnat Hotărîrea și…
Singura întrebare a lor: când-unde să mi se înmâneze titlul onorant: să-mi fie trimis prin poștă, aici, la Paris, în exil? Să mai avem puțintică răbdare, până vin în România, la Timișoara, atunci-acolo să mi se dea direct?
Dragi prieteni din Timișoara:
Vă rog să păstrați hârtia de preț acolo, la Domniile Voastre, la Timișoara. Să fie ca un cui al lui Pepelea. Cine știe: poate că va face „el” ce nu au făcut nici Iliescu, nici Constantinescu, nici Băsescu în 17 ani: să înlesnească întoarcerea familiei mele în țara mult mai a noastră decât a lui Iliescu, a lui Constantinescu, a lui Băsescu la un loc.
Vă mulțumește
Paul Goma

Probleme tehnice

Teoretic, acesta ar fi trebuit să fie sfârșitul poveștii. Dar n-a fost.
Îmi scrie Paul Goma, la începutul lunii martie, să mă întrebe: de ce a fost scoasă de pe pagina de internet a primăriei hotărârea de Consiliu Local prin care i se acorda titlul de Cetățean de Onoare? Îi spun că nu se poate, sigur nu este scoasă.
Sunt plecat în concediu, nici nu apuc să îi răspund imediat la mesaje.
Scrie și în jurnal: că nu-i răspund și „ca tot românul curajos” am plecat în concediu.
Verific: într-adevăr, hotărârea lipsește de pe site. Nu e singura, lipsesc mai multe, dar... pot să înțeleg faptul că Paul Goma crede că are legătură cu el și protestele la adresa sa. Stau pe telefoane, mă interesez. Mi se zice că este o problemă tehnică la site, dar se remediază. Îi scriu, nu mă crede. „Nu fiți necăjit, domnule Boncea. Înțeleg, sunt obișnuit” îmi scrie.
Uffffffff, a trebuit să se întâmple chestia asta tocmai cu Paul Goma!!!
Problema tehnică se rezolvă. Îi comunic. Și scrie și el, în 12 martie, în jurnal: „Îmi scrie Flavius Boncea că Hotărârea se află (iar) pe site-ul Primăriei Timișoara”.
Și acesta este finalul poveștii.
Paul Goma este Cetățean de Onoare al Timișoarei.

Cu ce am rămas

În noaptea din 24 spre 25 martie 2020, de Bunavestire, Paul Goma a plecat dintre noi. Nu l-a ucis comunismul, l-a terminat virusul ăsta dement, din cauza căruia fusese internat încă din 18 martie la spitalul La Pitié Salpêtrière din Paris. Conform informațiilor transmise de echipa medicală care l-a îngrijit, Paul Goma a plecat senin, fără durere și cu sufletul împăcat.
Cu ce am rămas? Eu, personal, cu câteva zeci de cărți. Într-una dintre ele îmi și apare numele de câteva ori. Plus cu o scrisoare de la o așa-numită Organizația Supraviețuitorilor Holocaustului din România în care sunt făcut antisemit notoriu. Și cu o amintire frumoasă.
Nu am fost inițiatorul acordării titlului de Cetățean de Onoare lui Paul Goma; dar îmi place să cred că acest titlu a rămas în vigoare un pic și datorită mie. La nivel de societate românească, însă, moștenirea lui Paul Goma este imensă. Poate tocmai pentru că a rămas singurul dizident adevărat pe care l-a avut România comunistă. A fost așa de la început, până în ultima clipă a vieții sale. Exilat, azilant politic, nedreptățit până la sfârșit. Dar, cu mândrie o spun, Cetățean de Onoare al Timișoarei.

Flavius BONCEA