„Ca urmare a acţiunii acestor „elite de pradă” care, de regulă, blochează politic reformele economice rapide, societatea românească a devenit o „societate de «vânători de rente»” (Rent-Seeking Society), în care grupurile de interese restrânse folosesc teza creşterii rolului statului în economie pentru a-şi justifica poziţiile. (...) Situaţia este paradoxală. Într-o ţară în care aproape toată lumea s-a învăţat să creadă în salvarea cu ajutorul statului, în care conducătorii pretind că ştiu cum să folosească puterea pe care o deţin pentru a rezolva orice problemă economică şi socială, unde incantaţia politică nu conteneşte să invoce rolul statului în istoria naţiunii, unde politicienii şi birocraţii îşi justifică privilegiile prin faptul că servesc „interesul general”, nu se discută aproape deloc despre rolul şi funcţiile statului într-o economie de piaţă şi într-o societate de oameni liberi. Aceasta, desigur, dacă facem abstracţie de acuzaţiile zilnice din presă de corupţie, ineficienţă, conflicte de interes ş.a.m.d.”.
Silviu Cerna este profesor emerit de Economie monetară la Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări, în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc.
Cartea sa „Teoria zonelor monetare optime”, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (acordat în 2008 pentru 2006), iar cartea „Politica monetară”, Editura Academiei, Bucureşti, 2014, a fost distinsă cu premiul „Eugeniu Carada” al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României (2015).
Alte cărți și manuale ale dsale. sunt: „Banii şi creditul în economiile contemporane”, vol. I, II, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1994; „Sistemul monetar şi politica monetară”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1996; „Unificarea monetară în Europa”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997; „Central bank independence in Romania”, în vol.: „Central banking in Eastern Europe”, Ed. by Healey N., Harrison B., Routledge, 2004; „Economie monetară”, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009; „Monedă şi finanţe internaţionale”, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2012.
Predă cursul de Metodologia științei economice la Școala doctorală a Facultății de Economie și de Administrare a Afacerilor, Universitatea de Vest, Timișoara, precum și cursul de Politică monetară la ciclul masteral al aceleiași facultăți.
Este cercetător onorific în cadrul Institutului de Economie Mondială „Costin Murgescu” al Academiei Române.
Publică articole pe teme de actualitate în reviste ca Oeconomica, Ziarul Financiar, Piața Financiară, platforma Contributors etc.
În perioada 1992-2009 a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.
Este decorat cu Ordinul naţional „Steaua României” în grad de „Comandor” (1999), Ordinul „Meritul Industrial şi Comercial” în grad de „Comandor” (2006) și Ordinul naţional „Steaua României” în grad de „Mare Ofiţer” (2010).

- Domnule profesor, societatea contemporană traversează o perioadă delicată. Pe de-o parte, a fost pandemia de coronavirus, care a schimbat din temelii modul de viaţă al oamenilor vreme de doi ani. Pe de altă parte, ne confruntăm acum cu un război la graniţele României, dus de Rusia împotriva Ucrainei. Dacă e să le luăm pe rând, v-aş propune să ne spuneţi, din punct de vedere economic, cum a fost afectată concret lumea şi, ca urmare, omul de rând în general de efectele economice ale crizei pandemice.

R: Invadarea Ucrainei de către Rusia a declanşat un nou război în Europa, care durează deja de mai bine de două luni şi căruia încă nu i se vede sfârşitul. Cu cât conflagraţia se prelungeşte, cu atât ameninţările la adresa ordinii mondiale devin mai mari. Reacţia lumii occidentale a constat, printre altele, în aplicarea unor sancţiuni economice importante. Deşi este încă prea devreme pentru a şti cum se vor termina aceste evenimente dramatice, unele consecinţe economice ale războiului sunt deja vizibile.
În momentul invadării Ucrainei de către armata rusă, economia mondială se confrunta deja cu un şoc stagflaţionist major, deşi acesta era mai puţin violent decât cel din 1973-1974. Şocul a fost totuşi destul de puternic şi s-a manifestat într-o pluralitate de forme pe partea ofertei: de energie fosilă (petrol, gaz şi cărbune), de produse alimentare (porumb), de îngrăşăminte chimice (pe bază de potasiu şi de azot) şi de materii prime industriale (nichel, titan). Aceste bunuri aveau o pondere ridicată în exporturile Rusiei şi ale Ucrainei, iar izbucnirea războiului între cele două ţări a determinat creşterea preţurilor mondiale ale mărfurilor respective.
Înainte de invadarea Ucrainei, unii economişti au avertizat asupra riscului apariţiei stagflaţiei, din cauza creşterii preţurilor şi a blocajelor în lanţurile de producţie mondiale, provocate de pandemia Covid-19, de schimbările climatice şi de restructurările majore produse în economia mondială. Aceşti factori erau consideraţi însă de natură temporară, susceptibili să dispară pe măsura revenirii la lanţurile de producţie normale. Războiul fratricid din Ucraina a schimbat totul, deoarece a făcut ca şocul de pe partea ofertei să devină şi mai puternic, să se transmită printr-un număr şi mai mare de canale şi să tindă să se permanentizeze.
Astfel, scăderea ofertei de materii prime de bază şi de produse energetice determină reducerea activităţii în ramurile prelucrătoare, cum ar fi, de exemplu, industria automobilelor sau aceea a componentelor electronice. Pe de altă parte, creşterea preţurilor reduce puterea de cumpărare a consumatorilor. Această coexistenţă a reducerii activităţii economice cu accelerarea inflaţiei este numită în literatura economică „stagflaţie”. Termenul – un barbarism – desemnează o situaţie economică paradoxală, caracterizată prin dispariţia locurilor de muncă, creşterea preţurilor, scăderea profiturilor întreprinderilor, reducerea investiţiilor şi, în final, amplificarea deficitelor bugetare.
Natura şi amploarea consecinţelor stagflaţiei depind de durata fenomenelor menţionate. Este de presupus că în ţările terţe – nu şi în Ucraina, a cărei infrastructură a fost în mare parte distrusă, şi nici în Rusia, care este un caz special, care ar necesita o dicuţie separată –, revenirea economiei la situaţia de dinainte de invazie va fi doar întârziată. Băncile centrale din ţările respective se vor confrunta în continuare cu amplificarea inflaţiei, însă problema lor rămâne aceeaşi ca înainte de începerea războiului: reducerea inflaţiei fără a împiedica relansarea economiei.

- În cât timp credeţi că se pot amortiza efectele economice generate de pandemia de coronavirus şi de războiul din Ucraina?

R: Este imposibil de făcut previziuni sigure. Ceea ce se poate spune este că dacă războiul se prelungeşte, iar aplicarea de sancţiuni împotriva Rusiei continuă, economiile ţărilor nebeligerante vor regăsi tot mai greu calea creşterii echilibrate, din cauza ajustărilor costisitoare şi consumatoare de timp ale aparatului lor de producţie.

- În plan naţional, cum s-au răsfrânt măsurile restrictive asupra economiei româneşti şi m-aş referi aici atât la industrie cât şi la agricultură sau industria ospitalităţii?

R: Prin declararea stării de urgenţă ca urmare a pandemiei de coronaviroză (COVID-19), în România a fost reglementată posibilitatea plafonării unor preţuri (medicamente şi aparatură medicală, alimente de strictă necesitate şi servicii de utilitate publică: energie electrică şi termică, gaze, alimentare cu apă, salubritate, carburanţi etc.). Această practică, preconizată şi în alte ţări, a fost utilizată pe scară largă în economia planificată, în care aproape toate preţurile erau fixate de stat fără nici o legătură cu cererea şi oferta. Consecinţele pe termen lung au fost imposibilitatea calculului economic raţional, risipa de resurse şi penuria generalizată de bunuri.
De asemenea, au fost adoptate o serie de măsuri de
limitare a libertăţii de mişcare, izolare, carantină, monitorizare şi supraveghere a populaţiei, precum şi unele modalităţi de compensare a efectelor economice negative ale epidemiei.
La acestea s-a adăugat faptul că economia României prezintă în continuare numeroase caracteristici etatiste, ceea ce a amplificat recesiunea care a avut loc în urma crizei sanitare (-3,9% în 2020), a creat deficite „gemene” (bugetar şi de cont curent) şi inflaţie.
În ceea ce priveşte consecinţele economice ale războiului din Ucraina, România a importat în ultimele decenii mai puţine materii prime din Rusia şi Ucraina decât Franţa sau Marea Britanie şi a exportat în aceste două ţări mai puţine bunuri şi servicii decât Germania sau Italia. Se poate, deci, presupune că economia României va fi mai puţin afectată.
Această ipoteză este confirmată de instituţiile financiar-monetare internaţionale, care au o viziune echilibrată cu privire la evoluţia viitoare a economiei României. În raportul rezentat la recenta reuniune (aprilie 2022) a Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale, se estimează că în România creşterea economică va fi de 2,2% în 2022 şi de 3,4% în 2023. Inflaţia anuală prognozată este 9% în 2022 şi 4% în 2023, iar rata şomajului, 5,6% în acest an şi 5,5% anul viitor. Subliniind marile incertitudini create de război, în primul rând cele referitoare la durata aplicării sancţiunilor, documentul amintit conţine numeroase informaţii importante cu privire la situaţia şi perspectivele economice la nivel mondial, al zonei euro şi al Europei Centrale şi de Est.

- Cum caracterizaţi măsurile luate de guvernanţi în privinţa sprijinirii sectoarelor economice afectate de pandemie?

R: Chiar şi înainte de criza sanitară şi invadarea Ucrainei, politica economică dusă de autorităţile române a fost adesea una populistă. În prezent, tendinţele cele mai îngrijorătoare sunt creşterea deficitelor bugetare, a datoriei publice şi a inflaţiei. Or, măsurile preconizate de guvernul actualul sunt bizare, deoarece vizează mai ales oprirea scăderii cererii şi mai puţin creşterea ofertei. Această orientare populistă pune sub semnul întrebării corectarea tendinţelor negative amintite, deoarece creşterea nesustenabilă a cheltuielilor publice şi a salariilor nominale duce la inflaţie, apoi la stagflaţie şi, în cele din urmă, la colapsul economiei, care reduce salariile reale la un nivel mult mai mic decât erau înainte de lansarea politicii populiste. În plus, finanţarea măsurilor anunţate de guvern urmează să se facă în principal din fonduri europene (9 miliarde lei, comparativ cu 8,3 miliarde lei din bugetul de stat), ceea ce, având în vedere binecunoscuta incapacitate a autorităţilor române de a atrage fonduri europene, face ca întregul program să fie problematic.
În realitate, este vorba despre o nouă manifestare a populismului economic, concepţie împărtăşită, în măsură mai mare sau mai mică, de toate partidele politice şi guvernele României din perioada postcomunistă. Noutatea este că populismul este justificat acum prin sintagma „economie de război”, deşi România nu se luptă cu nimeni şi se bucură de garanţii de securitate fără precedent în întreaga sa istorie.

- În paralel, în România a apărut o nouă criză, aşa-zisa criză a facturilor, generată de liberalizarea pieţei de energie. Cum o comentaţi şi ce credeţi că a dus la această explozie a preţurilor?

R: Creşterea preţului energiei electrice pe piaţa locală concurenţială este o consecinţă a acaparării statului de către grupurile de interese aflate în căutare de rente (rent-seeking). Ca urmare a acţiunii acestor „elite de pradă” care, de regulă, blochează politic reformele economice rapide, societatea românească a devenit o „societate de «vânători de rente»” (Rent-Seeking Society), în care grupurile de interese restrânse folosesc teza creşterii rolului statului în economie pentru a-şi justifica poziţiile.
După izbucnirea crizei financiare din 2008-2009 şi a crizei sanitare şi sub influenţa creşterii populismului în unele ţări europene, această ideologie a reînceput să prezinte accente xenofobe, naţionaliste, demagogice, anticapitaliste şi antioccidentale.
Situaţia este paradoxală. Într-o ţară în care aproape toată lumea s-a învăţat să creadă în salvarea cu ajutorul statului, în care conducătorii pretind că ştiu cum să folosească puterea pe care o deţin pentru a rezolva orice problemă economică şi socială, unde incantaţia politică nu conteneşte să invoce rolul statului în istoria naţiunii, unde politicienii şi birocraţii îşi justifică privilegiile prin faptul că servesc „interesul general”, nu se discută aproape deloc despre rolul şi funcţiile statului într-o economie de piaţă şi într-o societate de oameni liberi. Aceasta, desigur, dacă facem abstracţie de acuzaţiile zilnice din presă de corupţie, ineficienţă, conflicte de interes ş.a.m.d.
În rarele cazuri în care subiectul este totuşi abordat, discuţia se poartă aproape exclusiv în termeni fiscali, constând în nesfârşite controverse cu privire la mărimea şi modul de aşezare a impozitelor şi taxelor, la repartizarea cheltuielilor bugetare, la incapacitatea statului de a absorbi fondurile europene şi la alte asemenea subiecte legate într-un mod sau altul de competiţia pentru accesul la resursele publice. Obiectul acestor dezbateri este evident, pertinent; însă, ele nu epuizează nici pe departe întreaga problematică a dimensiunii economice a reformei statului. Vă propun însă să discutăm această problemă cu o altă ocazie.

- În prezent, Europa se confruntă cu probleme mari economice generate de războiul din Ucraina. Cum multe ţări sunt dependente de resursele ruseşti şi ucrainene, acestea trebuie să se reorienteze acum spre alte soluţii. Care credeţi că sunt aceste soluţii şi cum comentaţi măsurile luate la nivelul Uniunii Europene pentru a contracara criza generată de război?

R: - La această întrebare am răspuns deja în mare măsură.

- La nivel naţional, Guvernul a luat o serie de măsuri pentru susţinerea populaţiei cu venituri mici, pe fondul creşterii inflaţiei. Care sunt cauzele pentru care inflaţia a „explodat” în România?

R: Politicile populiste menţionate. Ca urmare a aplicării acestora, în România creşterea veniturilor nominale este mai rapidă decât creşterea productivităţii muncii sociale. Este vorba, în primul rând, despre salariile angajaţilor din sectorul bugetar, pensii (inclusiv speciale), ajutoare, îndemnizaţii, alocaţii, subvenţii, burse etc., dar şi despre creşterea salariului minim, care se aplică în întreaga economie.

- De asemenea, gradul de îndatorare al ţării a crescut şi el, iar Guvernul încearcă, prin fonduri guvernamentale, să asigure susţinerea acestor măsuri. Este aceasta soluţia corectă în momentul de faţă? Cum se răsfrâng toate aceste cheltuieli şi împrumuturi asupra visteriei, să-i spunem aşa, naţionale?

R: Veniturile nominale suportate din bugetul consolidat al statului (care include bugetul asigurărilor sociale) determină amplificarea „deficitelor gemene” (deficitul bugetar şi deficitul contului curent). Mai departe, finanţarea deficitului bugetar de către sectorul bancar – în mod direct de către băncile comerciale şi indirect de către banca centrală – antrenează crearea de monedă (scripturală şi primară). Iar după cum a spus M. Friedman, „inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar” (deşi nu doar monetar – am adăuga noi).

- Care sunt previziunile dumneavoastră privind creşterea inflaţiei şi când credeţi că actuala criză va fi depăşită?

R: Se poate prevede continuarea creşterii inflaţiei, din cauza persistenţei şocurilor globale pe partea ofertei, amplificate şi prelungite de războiul din Ucraina şi de sancţiunile aplicate Rusiei.
Este de presupus, de asemenea, că presiunea salarială ar putea să se amplifice pe termen mediu şi lung în România, deoarece îmbătrânirea populaţiei şi creşterea speranţei de viaţă, creşterea ratei şomajului şi emigrarea unei părţi din populaţia activă duc la tensionarea pieţei muncii. După cum se arată în „Raportul asupra inflaţiei” publicat recent de BNR (mai 2022), acest fenomen este deja vizibil.

- Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, îndemna la calm în ceea ce priveşte creşterea inflaţiei şi chiar ne sugera să consumăm ceai de tei în această perioadă. Dincolo de această, să-i zicem, soluţie inedită, cum vedeţi creşterea ratei dobânzii de politică monetară?

R: Îndemnul a fost rupt din context şi prezentat tendenţios. În realitate, Banca Naţională făcut ceea ce trebuia să facă: a majorat rata dobânzii de politică monetară cu 0,75 puncte procentuale.
Aceasta este cea mai mare creştere din februarie 2008, însă nu este, în sine, un cutremur economic. Momentul s-ar putea dovedi chiar oportun. Anticiparea unei încetiniri importante a creşterii economice arată că stimulentele fiscale au fost epuizate şi că există puţine şanse să fie reactivate în viitorul previzibil.
În condiţiile în care rata anuală a inflaţiei a ajuns în luna aprilie a acestui an la 13,8%, iar războiul din Ucraina continuă şi consecinţele sale economice dezastruoase se amplifică, este posibil ca recenta decizie a BNR de majorare a dobânzii să se dovedească a fi fost corectă. Iar dacă va fi aşa, BNR nu-şi va fi făcut decât datoria.

- Cum trebuie orientate politicile publice, de venituri şi cheltuieli, în acest context? Mai poate regla ceva politica monetară din greşelile politicienilor, dacă acestea se petrec?

R: Eficacitatea politicii monetare depinde, printre altele, de modul în care aceasta se coodonează cu politica bugetară. Politica monetară – a cărei elaborare şi aplicare este atribuţia băncii centrale – şi politica bugetară – care cade în sarcina guvernului – acţionează în moduri diferite. Cu toate acestea, ele interacţionează, deoarece stabilitatea preţurilor şi echilibrul economiei (care include echilibrul bugetar şi echilibrul balanţei plăţilor cu străinătatea) sunt două laturi ale aceleiaşi probleme.
După cum a arătat pandemia, această legătură este deosebit de puternică în perioade de criză. Criza a lovit puternic Europa şi a apăsat puternic asupra economiei, însă politica monetară şi bugetară din zona euro au acţionat împreună în vederea redresării. Această abordare comună a ajutat numeroase persoane şi întreprinderi să surmonteze criza. Dacă politica monetară şi politica bugetară nu funcţionează în mod concertat, efectele pozitive vor fi mult mai limitate.

- Am citit într-un interviu pe care l-aţi acordat presei de specialitate în urmă cu un an că dumneavoastră consideraţi imposibilă în acest moment trecerea României la moneda euro. Vă menţineţi părerea şi dacă da, vă rog să argumentaţi.

R: Adoptarea euro este o şansă şi o provocare pentru România. Vă propun însă ca şi acest subiect să-l discutăm altă dată.
În interviul la care vă referiţi, am afirmat că România nu mai îndeplineşte în prezent niciunul dintre cele patru criterii economice necesare pentru adoptarea monedei euro – stabilitatea preţurilor, soliditatea finanţelor publice, stabilitatea cursului de schimb şi convergenţa ratelor dobânzilor pe termen lung –, din cauză că, după ce au anunţat mai multe termene succesive pentru adoptarea euro, autorităţile române nu au luat măsurile necesare în acest scop.
Ca urmare, România este supusă procedurii privind monitorizarea devierii semnificative a indicatorilor privind deficitul bugetar şi datoria publică.
Totodată, organismele financiar-moentare internaţionale şi agenţiile de rating estimează că deficitul public va continua să crească, în principal din cauza amintitei creşteri a salariilor din sectorul public şi a pensiilor pentru limită de vârstă. Problema este capacitatea limitată a României de a suporta aceste evoluţii pe termen mai lung.

- Sunteţi profesor emerit de Economie monetară la Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Din postura de profesor universitar aţi condus chiar primul doctorat din România având ca subiect moneda electronică. Cum vedeţi evoluţia acestor acesteia de atunci şi până în prezent?

R: Moneda electronică modifică procesul de transmisie a efectelor politicii monetare. Ca urmare, implicaţiile macroeconomice ale utilizării acestui nou tip de monedă preocupă băncile centrale din întreaga lume.
Moneda elecronică nu trebuie confundată cu criptomonedele, care în prezent sunt de foarte multe tipuri (în jur de 17.000; ex., bitcoin); acestea din urmă sunt criptoactive (financiare), nu criptomonede.
Moneda elecronică este un mijloc de plată a cărui valoare nominală este înregistrată electronic pe un suport tehnic, ce poate fi utilizat pentru efectuarea plăţilor de către altcineva decât emitentul, fără a fi neapărat necesară existenţa unor conturi bancare, ci acţionând ca un instrument de debit la purtător.
Analizele efectuate de către specialiştii unor bănci centrale şi autori din lumea academică arată că progresele tehnologice din informatică erodează aşa-numita „bază monetară” (moneda creată de banca centrală: bancnote, monezi din metal obişnuit şi disponibilităţi băneşti existente în conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală), însă nu anulează capacitatea băncii centrale de a influenţa rata dobânzii pe termen foarte scurt, cu condiţia adaptării la noile condiţii a unor instrumente de politică monetară operaţionale.
Cu toate acestea, în cazul extrem al unei economii cu sisteme de plăţi electronice concurenţiale, pericolul deconectării ratei dobânzii de politică monetară a băncii centrale şi a ratelor dobânzilor pertinente pentru activitatea economică este real. În absenţa unei cereri autonome faţă de moneda pe care o emite, banca centrală se confruntă cu o alegere dificilă între dependenţa financiară faţă de guvern şi incapacitatea de a-şi îndeplini mandatul.

- Reprezintă moneda electronică viitorul în acest domeniu?

R: Unele profeţii cu privire la viitorul monedei electronice, cum ar fi dispariţia completă a monedei efective (numerarului), dispariţia instituţiei băncii centrale etc., sunt pure speculaţii. Interesul băncilor şi al economiei în ansamblu de a avea o alternativă la sistemul actual de plăţi gestionat de banca centrală, instituţie care nu prezintă un risc de credit, nu este încă dovedit.
Rămâne de văzut dacă monedele electronice private se vor bucura din partea agenţilor economici de o încredere comparabilă cu cea de care beneficiază în prezent formele de monedă tradiţionale (moneda fiduciară şi moneda scripturală creată de băncile comerciale).

- Dacă doriţi să mai adăugaţi ceva la cele spuse până acum, vă rog să o faceţi, domnule profesor.

R: Vă mulţumesc pentru ocazia de a mă adresa cititorilor dvs. şi vă stau la dispoziţie pentru continuarea discuţiei.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ