‘Sofismele privitoare la <rasă> și <sânge>’, care s-au bucurat întotdeauna de popularitate și pe care naziștii le-au încorporat în crezul lor oficial, n-au nici o justificare obiectivă; ele sunt crezute doar pentru că ne flatează orgoliul și ne potențează pornirea spre cruzime” (Bertrand Russell, Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare, Introducere de Kirk Willis, Traducere de S.G. Drăgan, București, 2021, p. 125).

Atunci când izvoarele documentare sunt sărace în informații privind omul, instituțiile și politica, când descrierile și mesajele lor falsifică realitatea, atunci biografia personală poate contribui la descoperirea și înțelegerea contextului în care s-au petrecut faptele. Sunt destule motive să recunoaștem că experiențele personale devin utile cercetătorului interesat în chip onest de cunoașterea trecutului. Voi povesti, în continuare, un fragment din viața personală spre a arăta de ce m-au preocupat constant câteva teme, respectiv de ce m-a interesat legătura dintre gândirea și creația intelectuală și identitățile politice.


În discuțiile cu Pompiliu Teodor, cel mai îndrăgit dintre foștii mei profesori de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, ne refeream adesea la regimul politic național-comunist opresiv și la discriminarea persoanelor în temeiul apartenenței etnoculturale, religioase ori rasiale. Era împrejurarea în care el mergea puțin mai departe, formulând, în stilul său amical, interogații ori scurte comentarii privind identitatea mea. Iată un fragment dintr-o discuție cu amintitul eminent profesor care m-a pus pe gânduri, atrăgându-mi atenția asupra importanței studiului și înțelegerii noțiunilor de popor, națiune, culturalism și amestec al culturilor:


"Ce să-ți spun măi băiete, trebuie că știi că nu ești nici român, nici maghiar și nici măcar evreu! Colegul Laci (Ladislau) Gyemánt (astăzi, profesor emerit al Universității Babeș-Bolyai), care își susține teza de doctorat (era la începutul anilor 1980), cel puțin are origini clare, el e unul curat. E evreu, nu ca tine!!! Cum crezi că te vor considera ăștia (național-comuniștii)!?".


Amintitul dialog n-a fost urmat nici de o analiză și nici de vreo replică. Fusese o neașteptată provocare, urmată de alegerea temelor de studiu. Optica profesorului îmi părea împrumutată din mai vechile reflexe mentale și din referințele intelectuale ale secolului al XIX-lea, atunci când se conturase ideea de națiune română având sensuri cultural-istorice și mistice, nu și civic asociative. Felul în care mă privea și mă cataloga cel mai bun și mai îndrăgit dintre profesorii mei nu era singular în cercurile universitare locale. Se întâmpla la Cluj, în cel mai important oraș din Transilvania, unde majoritatea locuitorilor asistase pasiv sau fusese coparticipantă în timpul celui de-al doilea război mondial la cea mai cumplită dintre tragediile umanității: deportarea a 15.000 de evrei și a rudelor lor ce trecuseră sau nu la creștinism (e vorba de cei ce aveau/au unul sau doi bunici evrei, acesta din urmă fiind și cazul meu) în lagărul morții de la Auschwitz. Ascultam îngrozit cum dascălul meu drag nu mă putea asocia din punct de vedere etnocultural cu niciunul dintre colegii mei, fie ei români, maghiari, germani, evrei. Nici cu ardelenii și bănățenii în mijlocul cărora m-am născut și ale căror limbi, culturi, religii și comportament le deprinsesem în anii copilăriei și ai adolescenței. Eram cu atât mai surprins cu cât mă născusem în Banat, la Lugoj, în România, la fel ca părinții și bunicii mei. Până și străbunicii mei erau bănățeni, pe linie paternă originari din Făget, iar pe linie maternă din Șipet. Apoi, limba maternă fiind româna, am urmat cursurile secției române a Facultății de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai”. Eram uluit și umilit, dar fără să mă manifest ca atare în fața celui ce mă îndrumase în studiile mele de început, coordonându-mi și diploma de licență. M-am gândit adesea la acel nefericit dialog, suferind în tăcere. Aflasem însă de ce eram și, din când în când, urma să fi fost înlocuit și exclus din mediile sociale și instituționale. Colegi, amici, cunoscuți, dar mai ales directori de instituții aveau obiceiul de a rezolva incomodele mele întrebări, idei, sugestii printr-o rapidă excludere. Nu înțelegeam, însă, cum un intelectual strălucit ca Pompiliu Teodor reluase mai vechile prejudecăți făcând distincții între semeni pe criterii culturaliste, etnciste sau rasiale.


Rememoram atunci pentru întâia oară cele povestite în șoaptă în anii 1960-1968 de tatăl meu, Andrei Neumann, supraviețuitor al războiului și al Holocaustului și îmi aminteam că o temă fundamentală a istoriei recente românești lipsea cu desăvârșire din toate cursurile de istorie predate la universitatea clujeană (și nu numai la cea clujeană) în anii regimului Ceaușescu. Ideologia potrivit căreia, în accepțiunea majorității, cetățenia română nu avea o valoare juridică și nici una administrativă în timpul național-comunismului, cum nu avusese nici în anii războiului, nu m-a împiedicat să consider că România e și țara mea; că sunt un cetățean român cu drepturi egale, ce respectă legile și instituțiile statului. E adevărat că mă născusem într-o familie mixtă și că port un nume de familie diferit de acela al majorității colegilor și al concetățenilor mei, dar acest aspect nu m-a împiedicat și nu mă împiedică să mă consider și să fiu considerat un intelectual, un profesor, un om de știință român.


Studiind vechile cărți și documente identificasem un segment social și intelectual premodern - românesc și central-sud-est european de secol al XVIII-lea - preocupat de aceeași integrare europeană de care și eu eram preocupat în anii ‘80-‘90 ai secolului trecut. În acest context, m-am interesat din ce în ce mai mult de sensul unor concepte fundamentale și de vocabularul prin care s-a definit poporul și națiunea în Vestul și în Estul continentului. Totodată, am observat realitățile timpului și spațiului în care trăiam, continuitatea fanteziilor identitare ale epocii romantice ghidând timp de două secole neîntrerupt administrația, educația, instituțiile publice și mentalitatea concetățenilor mei. Fusese de prisos să contrazic acest fel de a vedea lucrurile, să arăt că vechile limbaje și mesaje nu au legătură cu sensul contemporan al ideii de națiune. Ierarhiile identitare gândite de elitele național-comunismului din România - cazul curentului protocronist în care se regăseau accentele ideologiei radicale de dreapta a anilor interbelici - după criteriile formulate în secolele al XIX-lea și al XX-lea au fost și sunt artificiale. Conservarea lor însă a întârziat formarea reflexelor de comunicare și de asociere particularizând democrațiile moderne europene.


Prin urmare, convergențele intelectuale și ecumenismul religios moștenit din familie mi-au ghidat studiile despre regiuni, națiuni și Europa. N-am omis nici discrimănările pe criterii tribale și rasiale. Am avut astfel ocazia să scriu cărți originale de istorie: „Tentația lui Homo Europaeus” („The Temptation of Homo Europaeus. An Intellectual History of Central and Southeastern Europe”), „Ideologie și Fantasmagorie” („Essays on Romanian Intellectual History”), „Istoria României prin concepte" („Key Concepts of Romanian History”), „Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene” („Kin, People or Nation? On European Political Identities”) și să coordonez și să scriu capitole în volumul „Istoria Banatului” („The Banat of Timișoara. A European Melting Pot”). Astfel am identificat modalitatea în care trebuia să răspund la multe întrebări incomode pentru unii, dar esențiale pentru mine și mai ales pentru reforma culturală și mentală a comunității naționale din care fac parte: de ce miturile etnoculturale s-au perpetuat de la o generație la alta fără a fi privite critic? Cum se explică faptul că istoria Europei Centrale și de Sud-Est are ca trăsătură definitorie multi- și interculturalitatea, diversitatea limbilor, tradițiilor, culturilor și de ce acestea au fost adesea trecute sub tăcere de istorici? Care sunt consecințele ignorării realităților de acest fel, respectiv în ce măsură supralicitarea ego-ului colectiv majoritar a atras reușita sau eșecul statelor etnonaționale formate în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea? Cum gândesc și cum vorbesc liderii intelectuali și politici ai majorităților și minorităților etnoculturale? (Vezi în acest sens și discuțiile interminabile pe tema identității și a relațiilor româno-ungare și româno-maghiare din vara acestui an, 2022).


Cele dintâi problematizări privind identitatea colectivă românească și central-sud-est europeană datează din anii 1980-1989, când lucram la teza de doctorat, care avea să fie intitulată „Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est” (cartea „Tentația lui Homo Europaeus. O istorie intelectuală a Europei Centrale și de Sud-Est”). Era perioada național-comunismului, când traversasem multiple privațiuni, între care: interzicerea accesului în școlile doctorale din universitățile din România pe considerentul că nu eram membru al partidului comunist; excluderea din instituții cu profil istoric cu motivația (neoficială) că nu figuram(ez) în nomenclatorul statului potrivit căruia populația e divizată pe criterii etnoculturale și religioase în majoritate și minorități (discuții și decizii privind identificarea/segregarea pe astfel de criterii le auzim și citim și astăzi în presă și în instituțiile publice); nu am avut un loc de muncă stabil (am fost încadrat în 12 instituții în timp de 13 ani) și, de câteva ori, n-am avut nici un loc de muncă; sub diverse pretexte și în pofida concursurilor câștigate, mi s-a blocat accesul într-un institut de cercetare și în activitatea didactică universitară; la fel, titularizarea în învățământul gimnazial ori liceal; mi s-a sugerat ori mi s-a spus răspicat că dacă vreau să fiu cercetător sau profesor, atunci trebuie „să plec în țara mea”. În pofida tuturor acestor amenințări, am refuzat să fiu vândut de un regim național-comunist care profita de criteriile introduse de legislația fascistă cu o jumătate de secol mai devreme. Aveam să decid că România e și țara mea, fiindcă aici m-am născut și eu și părinții mei.


În amintitul context, nu mi-am dorit niciodată să fiu membru al partidului comunist (și al nici unui partid fondat după 1989), cu toate că eram conștient de beneficiile pe care un asemenea statut mi le-ar fi adus. În anii 1977-1989 am fost de mai multe ori dat afară din serviciu și am avut o condiție de șomer fără ajutor de șomaj, în vreme ce majoritatea congenerilor mei beneficiaseră de locuri de muncă relativ acceptabile (mai tîrziu, după 1989, de sinecuri călduțe în țară ori în străinătate). În al doilea rând, fiind adesea fără un loc de muncă, de ce, pe cine și pentru ce să fi „turnat” la fosta Securitate? N-am turnat pe nimeni, niciodată! Falsul cu cele cinci nume conspirative, vehiculate în anumite online-uri, e de domeniul absurdului. N-am fost încurajat - cu atât mai puțin protejat - de instituțiile statului național-comunist, n-am urmărit pe nimeni și n-am dat note despre nimeni. Din ce am trăit? (E o întrebare a unei persoane excesiv și inexplicabil de curioase privind biografia mea). Predând ore de istorie elevilor care se pregăteau să dea examen de admitere la facultățile unde se cerea această disciplină (istorie, drept), din vânzarea buteliei de aragaz, din ajutorul primit de la familia fostei mele soții și de la comunitatea evreilor din Timișoara. Toate acestea m-au ajutat să supraviețuiesc și nu să acumulez vreo avere.


Îmi rămăsese pasiunea pentru cercetare și scris, ceea ce mi-a oferit posibilitatea de a studia ceva mai mult și mai atent decât colegii mei istorici (tributari fanteziei ideologico-identitare, de care nu scăpaseră nici cei mai buni dintre ei), mult mai riguros decât foștii birocrați comuniști ori decât actualii arhivari și publiciști amatori de interogații și povești de senzație. În fapt, analiza documentelor de arhivă trebuie coroborată cu biografia omului/oamenilor măcar pentru a ne apropia și a înțelege adevărul. Deocamdată, să reținem că ceea ce am scris în acei ani („Vasile Maniu. Monografie istorică”, Editura Facla, 1984), „Convergențe spirituale”, Editura Eminescu, 1986 și „Tentația lui Homo Europaeus” (respinsă de două ori de cenzură, în anii 1988 și 1989, publicată la Editura Științifică, 1991) reprezintă contribuții libere de orice fel de ideologie totalitară, stalinist-comunistă, național-comunistă, marxistă. Amintitului cerc de amatori îi sugerez lectura cărților citate spre a identifica temele și ideile care m-au animat.


Ceea ce am înțeles și în trecut și astăzi e că viața mea personală are o legătură nemijlocită cu preocupările și cu rezultatele amintite. În casa în care m-am născut - în Lugojul multi- și intercultural postbelic - am învățat de ce și cum anume amalgamul de limbi și de culturi e unul creativ și nu distructiv; am observat că România are doar de câștigat din existența familiilor mixte așa cum era și familia mea (căsătoria unei creștine cu un evreu fusese interzisă de legislațiile legionară și antonesciană din timpul celui de-al doilea război); am înțeles de ce comunicarea plurilingvă, însoțită de cunoaștere și înțelegere reciprocă, e una prin care vor avea câștig de cauză ideile de toleranță și integrare locală, națională și transnațională. Secole de-a rândul, orașul meu natal și regiunea în care se află situat, Banatul, reprezentaseră o strălucită pildă a coabitării pașnice a diverselor comunități.


În pofida faptului că în deceniul 1980-1990 am fost de mai multe ori șomer, aceasta nu m-a împiedicat să-mi construiesc propriile proiecte de cercetare privind diversitățile regională, cultural-lingvistică, religioasă și socială ale României, ale Europei Centrale și de Sud-Est. Bursele pe care le-am primit pe bază de aplicație și selecție din partea unor prestigioase instituții internaționale și stagiile de cercetare pe care le-am urmat în Ungaria (rabinatul din Budapesta, 1983), în Israel (Ministerul de Externe și Universitatea Ebraică din Ierusalim, 1989) și în Germania (Wissenschaftskolleg din Berlin și Fundația Friedrich Ebert din Bonn, 1989) mi-au oferit șansa formării și dezvoltării profesionale. Precedat de lungi, obositoare și umilitoare diligențe către autoritățile statului în vederea obținerii pașaportului și vizei, periplul meu internațional premergător revoluției din 1989 avusese ca unic scop studiul în arhive și biblioteci, familiarizarea cu mediile universitare occidentale și cu viața cotidiană a oamenilor de dincolo de Cortina de fier. Și, ca o urmare firească, elaborarea articolelor și cărților în temeiul libertății de gîndire și al metodelor moderne de cercetare. Așa se explică analiza și interpretarea dedicate pluralității, împrumuturilor și amalgamului de valori culturale și religioase românești și europene. Și, tot astfel, studiile privind particularitățile regionale ale istoriei României (cazul Istoriei Banatului Timișoarei), cele dedicate coabitării și integrării minorităților (cazul Istoriei evreilor din România).


Dacă periplul în R.D.G. (Germania comunistă) al istoricului britanic Timothy Garton Ash a fost urmat de spionarea lui de către Stasi, periplul meu în Germania occidentală a fost însoțit de notele informative imaginate de funcționarii Ambasadei României de la Bonn și de acelea ale serviciului extern al Securității statului ceaușist de la București. Sistemele totalitare din Europa de Est aveau multe în comun. Chiar dacă e vorba de un conținut diferit, notele informative ale instituțiilor amintite arată în ambele cazuri superficialitatea și absurdul situațiilor descrise. După invocatele experiențe și după lectura pieselor documentare - în cazul de față a acelora provenind din arhiva unei instituții servind interesele regimului totalitar - e dificilă, dacă nu imposibilă, distincția dintre ficțiune și realitate. La fel ca Timothy Garton Ash în cartea sa „The File. A Personal History” („Dosarul. O istorie personală”), Londra 1997, închei întrebîndu-mă dacă mai poate fi omologată metoda de cercetare pozitivistă a lui Leopold von Ranke din care să rezulte o istorie „așa cum a fost cu adevărat”. Cert este că alături de cercetarea propriilor dosare instituționale din anii național-comunismului, istoria presupune și rememorarea biografiilor noastre individuale. Contextul și biografiile individuale nu pot fi omise dintr-un demers util cunoașterii trecutului recent. În absența lor, vom continua să ignorăm aspirațiile de pace socială ale comunității naționale. Germania a înțeles perfect acest lucru atunci când a integrat Arhiva Stasi în Arhivele Federale și când a înființat comisiile de reconciliere. Chiar dacă ruptura de trecutul totalitar e mai lentă și parțială comparativ cu alte state din Europa, e timpul ca România să acorde interes reformei instituțiilor academice și cultural-patrimoniale.

Victor NEUMANN

Prelegere susținută în ziua de 26 mai 2022 la Institutul Cultural Român din Londra, urmată de prezentarea-dezbatere a cărții „Kin, People or Nation? On European Political Identities” („Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene”), Scala Publishers, Londra, 2021, la care au luat parte profesorul Dan Stone, Royal Holloway, Universitatea din Londra, Gabi Reigh, traducătoarea în limba engleză a cărții și editorul Neil Titman, Scala Publishers din Londra.