Zi de ianuarie nefiresc de caldă. În Piața Operei porumbeii , cățărați pe burlanele palatelor construite în 1924, se înfoaie de dragul înfoiatului, pentru a nu-și pierde antrenamentul, căci vremea e de lenevit la soare și de gângurit.
Jos, pe o bancă, drukerii se înfoaie unii la alții mai rău ca în parlament și mai sonor decât Olguța la Mititelu în Bănie, juveții având și ei probleme de legitimitate în curs.
„Pe trotuar alături saltă/ Două fete vesele…”, vorba cântecului „ Chibiți mulți și fete câte vrei/ În Piața Operei, în Piața Operei… Și sunt și porumbei…”. „Dacă vreți veniți a ne vedea,/La Timișoara, la Timișoara…”. „Zi cu soare, fără soare,/ Noi la Poli tot venim, / Să vedem echipă mare/ Și de-aceea o iubim”. Echipă mare, galerie mare. Suporteri care aveau repetiții de patru ori pe lună. Civilizație! Vest!
Refrene, amintiri…
Piața Operei, Piața Mare. 1 octombrie 1980. Braț la braț, români și scoțieni cântă împreună cântecele echipelor lor. O echipă mare a Europei de atunci, Celtic din Scoția, eliminată de o echipă mare din România de atunci, Poli Timișoara. Stadion plin, 50.000 de suporteri.
Și la fel era și în Bănie în acei ani. Pe stadioanele neâncăpătore ale Craiovei și Timișoarei se scanda de multe ori „Știința, Știința !”. Și nu se supăra nimeni. Și nimeni nu se întreba dacă în față era FC sau SC.
A mai fost o zi cu piața plină. „Luptăm pentru Poli!” era lozinca. A fost o „luptă” pentru o echipă care, ca și azi, putem spune că nu era a noastră.
Și așa o ducem într-o luptă continuă prin piețe, luptăm până la unu și la unu mergem la masă.
Să ne fie de bine!
