Sport

Voleibalista Daiana-Giorgiana Mureșan s-a născut în ziua de 6 iulie 1990, într-o familie de foști canotori. Ambii părinți au fost multipli campioni naționali, iar Daiana ne spune că este foarte mândră de ei. „Le mulțumesc - ne spune - că m-au îndrumat pe drumul spre performanță”. Mai are o soră, în vârstă de 15 ani, care face baschet.

CV-ul sportivei cuprinde cluburile: CSU Metal Galați, AZS Bialystok, Volei 2002 Forli, Robursport Volei Pesaro, Pallavolo Ornavasso, Pallavolo Scandicci Firenze sau Budowlani Lodz. Este triplă câștigătoare a campionatului României, în anii 2008, 2009 și 2010, și dublă câștigătoare a Cupei României, în anii 2008 și 2009, cu CSU Metal Galați. A îmbrăcat de 73 de ori tricolul naționalei feminine de volei a României.

Daiana-Giorgiana Mureșan a început școala primară la Generală nr. 25, după care s-a mutat la Școala Generală nr. 22, Liceul „Grigore Moisil”. Clasa a VIII-a și liceul le-a urmat la Galați, unde a jucat volei.

„Am început să practic voleiul în clasa a VI-a. Am fost descoperită de domnul profesor Andrei Bretner, în chiar prima zi de școală. Eu numai ce schimbasem școala. Fiind cea mai înaltă, m-a văzut și m-a întrebat dacă vreau să fac volei. Neștiind foarte multe despre acest sport, am fost puțin crispată. Am zis da, totuși. M-a întrebat cine sunt părinții mei și i-am spus că îi va recunoaște, cu siguranță, din mulțimea părinților aflați acolo în prima zi de școală, pentru că sunt cei mai înalți. Așa a început, pot spune, aventura mea în volei”, ne spune Daiana-Giorgiana Mureșan despre primii pași în sport. Plecarea la Galați a fost foarte grea pentru o fată în vârstă de doar 14 ani.

„De atunci, de la 14 ani - continuă Daiana - sunt tot plecată și de-abia acum am reușit să mă întorc acasă și să stau mai mult timp. În primii doi ani la Galați, revenind, mi-a fost foarte greu. Dorul de casă și-a spus cuvântul, pentru că reușeam să vin acasă doar o dată pe an. La noi în țară, din păcate, nu există centre speciale pentru atleți, unde ei să crească de la juniori și să fie îndrumați pe parcursul carierei lor, cum există în Italia, Polonia și în alte țări. Acest lucru, consider, ține puțin și de mentalitatea noastră. În perioada la care ne referim exista CSU Metal Galați, care era cel mai bun club și la nivel de junioare, și la nivel de senioare. Acolo am activat timp de șase ani, doi ani cu junioarele și patru cu senioarele. În toată această perioadă am reușit să câștigăm cupa și campionatul de fiecare dată. A fost greu, au fost sacrificiile de rigoare, dar dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș lua aceeași decizie, pentru că merită. Prieteniile pe care le-am legat în tot acest timp, lucrurile pe care le-am învățat, maniera de a vedea lucrurile m-au făcut o persoană mult mai bună și mai câștigată”.

O întrebăm pe Daiana cum a reușit să „împace” școala cu antrenamentele. „Practic, mă antrenam de la 6 la 7, de la 7 fugeam la școală. De acolo, fugeam la masă, iar de acolo, la antrenament. Am reușit totuși să termin școala cu o medie destul de bună, semn că am reușit să împac învățătura cu sportul. Aveam zilnic câte două antrenamente. Mi-am dat seama că îmi doresc să am o carieră în volei și asta am făcut. A fost vorba despre pasiune încă de la bun început”.

Despre voleiul din zilele noastre, Daiana-Giorgiana Mureșan spune că a progresat foarte mult în ultimii ani, pentru că a început să se investească din ce în ce mai mult și se aduc antrenori străini. „Eu am avut onoarea să-l am antrenor pe Zoran Terzič, antrenorul naționalei Serbiei, care a câștigat acum Campionatul Mondial. Mi-a fost antrenor timp de patru ani. Am avut, de altfel, antrenori foarte buni, cărora le mulțumesc. Revenind la voleiul nostru de astăzi, din păcate sunt la noi foarte multe jucătoare străine. În fiecare țară există anumite reguli privind jucătoarele străine; în unele campionate pot fi câte trei, dar în altele pot juca și câte șase, cum este la noi”.

Vorbim despre alimentația pe care trebuie să o urmeze un sportiv de performanță. „Lupta cu kilogramele a existat dintotdeauna. Ține foarte mult de genetică. Dar, ca sportiv de performanță trebuie să ai o dietă foarte echilibrată. Am renunțat de mică la pâine și zahăr. A trebuit să le scot din alimentație, dar se poate trăi și fără ele. Ceea ce organismul nu poate să digere, se depune. În cazul voleiului, ca sportiv ai nevoie de detentă, de forță...”.

În ceea ce privește antrenamentele unui voleibalist de performanță, Daiana ne spune: „Într-o zi, dimineața ai antrenament de două ore, în care te pregătești fizic, iar după-amiaza se face antrenamentul tactic. De două ori pe săptămână se merge la sala de forță. În Indonezia, însă, sistemul de lucru este foarte diferit. La ora 8 dimineața eram la sală, începeam cu săriturile, și încheiam la ora 11. La ora 16 eram din nou la sală și încheiam antrenamentele pe la orele 19-20. Mă antrenam între șase și opt ore pe zi, ceea ce în Europa nu se întâmplă. Aici te antrenezi la jumătate. Pentru mine a fost o schimbare destul de dramatică și a trebuie să mă adaptez foarte mult stilului din Asia. Aceasta și din punct de vedere alimentar, pentru că făceam foarte des toxinfecție alimentară, deoarece mâncarea este foarte diferită de cea cu care suntem obișnuiți în Europa”.

Lucrurile neplăcute din viața unui sportiv sunt reprezentate de accidentări. Nici Daiana-Giorgiana Mureșan nu a scăpat de ele. „Accidentările sunt un risc pe care ți-l asumi ca sportiv de performanță. Știi că se poate întâmpla oricând, de aceea trebuie să fii foarte concentrat la antrenamente. A te accidenta sau nu ține foarte mult de noroc, dar și de tehnică. Tehnica este foarte importantă în orice sport și e bine să ți-o perfecționezi de când te apuci de el. În volei, de exemplu, este foarte important felul în care aterizezi, felul cum alergi. Poate părea simplu din exterior, dar este foarte complex și dificil, pentru că trebuie să iei, în fracțiuni de secundă, decizii foarte importante. Am suferit doar două entorse în întreaga carieră și o operație la genunchi, din cauza săriturilor multiple, care au fost cu miile, cu milioanele... O altă chesiune este cea a instinctului, care se dobândește în timp și pe măsură ce acumulezi experiență”.

Daiana spune că, de pe margine, pentru unii, voleiul poate părea plictisitor. „Îmi aduc aminte primul antrenament. Am intrat în sală, mi s-a dat mingea și m-au pus la perete. Stăteam și mă uitam la fete cum atacau, iar eu stăteam la perete și mă întrebam când voi ajunge și eu să fiu ca și ele”.

Postul pe care joacă Daiana este cel de atacant. „Am început ca centru. În primul meu an în Italia, în A1, am jucat și la blocaj, și în atac. Am jucat orice, mai puțin ridicător. Prima mea șansă de a juca în A1 în Italia, liga de cel mai înalt nivel din Europa, a fost cea de a evolua atacant-trăgător în zona 4. Eu joc trei posturi în echipă: atacant centru, zona 4 și universal”.

Vorbim despre echipele la care a jucat de când a plecat din țară. „Când am plecat din țară, ne spune Daiana, prima dată am jucat în Polonia, la Bialystok, împreună cu prietena mea cea mai bună, Anca Martin, care, din păcate, nu mai este jucătoare activă. Nu mi-a fost ușor, dar fiind acolo cu ea am trecut cu bine peste acel an. Trebuie să te adaptezi, nu știi la ce să te aștepți într-o țară străină, nu vorbești limba. Aveam 20 de ani când am plecat. După Polonia a urmat Italia, la Forli, în divizia A2. Am reușit să fac un campionat foarte bun și, mulțumesc lui Dumnezeu, mi s-au deschis ușile către A1, care a fost visul meu dintotdeauna. Când m-am apucat de volei, mă uitam la televizor și visam să ajung să activez în prima ligă italiană. Am jucat, după Forli, la Pesaro, Ornavasso, Scandicci Firenze.

După cinci ani de Italia, am mai jucat un an în Polonia, la Lodz. După acel an m-am accidentat și a urmat o pauză de un an și jumătate, în care am încercat să mă recuperez la genunchi. Am plecat în Italia și apoi în Indonezia, unde am avut o superexperiență. O amintire care mi-a rămas în suflet din Italia este cea de la înmânarea trofeului de cea mai bună jucătoare pe postul meu din campionat. Publicul italian era incredibil de afectuos. Am avut până și un cântec cu numele meu. De fiecare dată când făceam punct, publicul cânta melodia respectivă. În România, din păcate, aceste lucruri nu se întâmplă. Voleiul, la noi, trebuie promovat mai mult, pentru că merită”.

O întrebare firească pe care i-o adresăm Daianei este ce câștigi prin volei? „Satisfacții personale foarte mari, prietenii foarte multe. Din punct de vedere fizic, te dezvolți foarte frumos, armonios, capeți rapiditate în gândire, în luarea deciziilor, îți dezvolți spiritul de echipă. E foarte rău când spiritul de echipă nu există. Dacă nu îl ai, trebuie să te lași de sporturile de echipă și treci la unul individual. Important este ca în echipă să nu existe ceea ce noi numim «bisericuțe». Trebuie să se lucreze foarte mult la coeziunea din teren, unde trebuie să fii profesionist, chiar dacă în afara terenului nu există coeziune între coechipieri. Acest lucru nu trebuie să se vadă în teren. Antrenorul unei echipe de volei feminin trebuie să fie foarte priceput și un bun psiholog pentru a ține echipa unită”.

Voleibalista timișoreană a ajuns în Indonezia prin intermediul unei prietene foarte bune, care a jucat la CSM Târgoviște.

„Eram la jumătatea contractului cu Olbia, din A2, prima echipă la care am jucat după accidentarea la genunchi. Cei din Indonezia au văzut un videoclip cu mine, au vorbit cu impresarul, iar la trei zile după telefonul prietenei mele, am ajuns acolo, după 28 de ore de zbor. Nu am reușit să dorm patru zile, din cauza fusului orar. M-am antrenat imediat după ce am ajuns. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera și faptul că în momentul în care am ajuns și m-au văzut în sală au început să mă aplaude. A fost un lucru incredibil pentru mine, nu mi s-a întâmplat niciodată. Sunt niște oameni foarte credincioși cei de acolo, foarte pozitivi, respectuoși. Îi admir foarte mult. Chiar dacă sunt extreme: oameni foarte bogați și oameni foarte săraci.

Am observat că atunci când mergi pe stradă, la noi, pe fețele oamenilor citești greutățile vieții. La ei nu e așa, oamenii zâmbesc și încearcă să lase să se vadă doar partea pozitivă. Cu străinii se comportă exemplar. Aveam translatorul meu care venea unde era nevoie, fie că era vorba despre magazin sau antrenament. Ca femeie europeană, ei fiind musulmani, e mai greu să te adaptezi regulilor, dar m-am adaptat.

Volumul de muncă în Indonezia a fost incredibil de mare. Nu mă așteptam la așa ceva și nici nu cunoșteam pe nimeni să-mi spună la ce mă înham. Sunt singura româncă ce a ajuns să joace în Asia și sunt mândră. Am jucat din ianuarie până în aprilie, cât durează campionatul, pentru că sunt doar șase echipe. Am reușit să jucăm finala, am încheiat campionatul pe locul doi, când nimeni nu se aștepta să ajungem în finală. Am reușit să merg de două ori în Bali, cât am fost în Indonezia, dar pentru câte două zile, nu mai mult. Mă antrenam de luni până sâmbătă, câte două antrenamente pe zi”.

Cum se împacă viața personală cu sportul de performanță?, vine următoarea întrebare. „E greu să-ți faci o relație pentru că, de exemplu, anul acesta sunt aici, la anul în Italia, iar în celălalt voi fi poate pe alt continent... Nu știi niciodată unde te duce viața”.

Abordăm, nu se putea altfel, și problema sportului timișorean. „Aș vrea ca sportul din Timișoara să fie susținut mai mult. Aș vrea să-l felicit pe patronul echipei Agroland, Horia Cardoș, pentru tot ce a făcut. Timișoara a fost privată foarte mulți ani de o echipă de volei feminin la cel mai înalt nivel. De când sunt acasă mă întâlnesc cu ele și merg la meciurile lor. Îmi place că nivelul a crescut tot mai mult, și datorită antrenorului Bogdan Paul, care a lucrat cu Zoran Terzič, de care am mai pomenit”.

Se poate trăi din volei?, este următoarea întrebare care ne frământă, mai ales că astăzi fotbaliștii și sumele impresionante care se învârt în jurul lor țin capetele de afiș ale știrilor. „Se poate! Nu putem să comparăm salariile noastre cu cele ale jucătorilor de fotbal. Sunt salarii modeste. Problema, în ziua de astăzi, este că ele nu se prea primesc. Foarte multă lume promite, dar, din păcate, aceste promisiuni nu se țin. Pot spune că, în acești ani, am și câștigat, dar am și pierdut bani. Dar nu doar de câștig este vorba. Mai vreau să spun că voleiul este un sport care ajută mult la dezvoltarea fizică și mentală a copilului și la o creștere armonioasă a corpului. Prin practicarea acestui sport copiii învață să fie responsabili și mai serioși. Tocmai de aceea îndemn copiii la sport și sper, din tot sufletul, ca părinții lor să îi susțină și să meargă de plăcere la orice activitate sportivă cu ei. Vor avea doar de câștigat. Nu doar fizic, ci și din punct de vedere mental și al caracterului”.

Vorbind despre cariera sa, voleibalista Daiana-Giorgiana Mureșan spune că, din punctul ei de vedere, și-a îndeplinit toate obiectivele. Din punctul nostru de vedere, este un copil cum mulți părinți și l-ar dori, un sportiv care a împletit armonios talentul cu munca, mai pe scurt, un om la „înălțime”, care a dus la cote ridicate rezultatele muncii lui, un sportiv și un campion care nu s-a complăcut în jumătăți de măsură. Este tânără și frumoasă, optimistă și veselă, de o sinceritate debordantă, tocmai cum îi stă bine unei domnișoare care s-a învrednicit să ducă numele de român și România peste țări și mări.

Petru Vasile TOMOIAGĂ